duminică, 17 martie 2013

Iarna Lupului Alb(4)

  Capitolul IV: În Luminiş (de Radu alias Mentalist de Bucovina)


Pe poteca îngustă, plină de cioturi, razele Sfîntului Glob se jucau alergîndu-se de o parte şi de alta, fără să ia în seamă trecătorii. Trilurile, la început sfioase, acum făceau să trepideze frunzele Mării de Copaci, denotînd victoria luminii asupra întunericului a cîta oară...
Adora nu prididea nici o fărîmă de energie, umblînd repede, cu mişcări precise pe poteca întortocheată. Ştia drumul, mai fusese de atîtea ori printre miile de copaci, spre Bolta Rece, peştera unde se născuse. Amintirile îi erau şterse, doar pe piele mai simţea suflul cald, plin de dragoste maternă neţărmurită al Draug-Rogei. În nări în schimb, îi rămăsese mirosul puternic, de esenţă de stejar, al tatălui ei, GeRul, care o ocrotise din prima iarnă, acea blestemată iarnă, în care o parte din ea murise...
Gîndurile care îi umbriseră fruntea se spulberară odată cu ieşirea de pe potecă. După două zade înzorzonate cu licheni, se ivi luminişul. Mirosurile se înmulţiră exponenţial, dîndu-i semnale tulburătoare. Simţi, înainte de-al fi văzut, pe Vifor în agonie, luptîndu-se cu îngerii lui care vroiau să-l ia pe tărîmurile Elysiumului, pe cîmpurile veşnic verzi.
Apoi simţurile îi fură inundate de apropierea fiinţei iubite. Vlah se zbătea între viaţă şi moarte, luptînd cu demonii fierbinţi ce-i încleştau gura, cu gheizerele sîngerînde ce-i împrospătau culorile vii pe piept, pe faţă, pe mîini...

*

Coborîşul pe costişă era dificil, dar picioarele-i mergeau singure, ştiind dinainte fiecare pas. Băutura îi dispăruse din cap odată cu declicul ce îl stîrnise de la început. Ieşise din bodegă ca ars, printre sudalmele sătenilor abţiguiţi, se urcase ca o nălucă pe Val-Vîrtej şi-l alergase pînă căzuse într-o rîpă, plin de spume şi cu răsuflarea tăiată.
Acum mergea cu pasul sigur, ocolind din reflex capcanele perfide din văioage, scurtînd cît putea drumul. Toată fiinţa îl ducea către luminiş, locul de la capătul Hăului Negru unde se întîmplase totul...

*

Ghergana îl mirosi încă o dată pe voinicul căzut într-o baltă de sînge. Foamea i se spulberă instant, lucru care nu i se mai întîmplase niciodată. Toate instinctele îi explodară şi-i transmiteau alerte succesive care o puneau în gardă, la fel ca în noaptea cînd se revoltase împotriva lui Alfa. Era pînă la urmă, fiica Draug-Rogei şi asta se văzuse cînd amîndoi scăpară ca printr-o minune doar cu cîteva răni din acea confruntare...

*

GeRul se prăvăli dintr-o săritură peste ultimele buturugi, şi dînd la o parte desişul intră în poiană...

Adora sări încordată la maxim în mijlocul luminii, hotărîtă să nu dea un pas înapoi. Din gestul brusc, în urma ei căzu şi se sfărîmă de-o piatră obiectul ce-l luase în ultima clipă din casă, rujul roşu-aprins...

Lîngă trupul cald, puternic al lui Vlah stătea, cu colţii de un alb-orbitor la iveală şi cu cicatricea deasupra ochiului stîng vineţie şi proeminentă, Ghergana, sora ei vitregă...

Cînd...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu