luni, 27 februarie 2012

Pentru, Cu, Despre Noi (II)

Zăpada se înălţase cu încă un picior. M-am uitat la ceas, era ora zece:" Am sosit prea devreme - mi-am zis- prea devreme pentru actul al doilea".
De pe scenă se-auzea orchestra ce intervenea estompat peste dialog. Am străbătut culoarul şi am intrat în prima loja de lîngă scenă, unde şedea numai autorul. Era transfigurat de emoţie, la butonieră îi ardea o garoafă roşie. Mi-a scuturat distrat mîna, apoi s-a întors cu gura căscată către scenă. M-am aşezat lîngă el şi am luat binoclul:
- Ninge, i-am spus.
 -Da, mi-a şoptit pe un ton gîtuit, şi-a rîs încet. Cînd ne vom întoarce acasă, zăpada i se va aşterne pe păr. Ia fii atent acum la mişcarea asta, cînd se întoarce spre curtezan. Eu i-am scris piesa, credeam că-i fac un cadou şi uite că acum mi-l întoarce ca pe-un cadou nou şi necunoscut- viaţa în schimbul morţii şi-al unei materii moarte primite de la mine. Femeia asta, Actrita, în seara asta va fi a mea- e tocmai ce joacă acum pe scenă!
- O va acoperi zăpada.

-Ştii ce ? Ea e extazul şi gloria. Pîna şi mulţimea asta nebună se uită la ea cu ochii holbaţi de uimire, cu sufletul la gură. Ea e viaşa şi triumful. Eu sînt amantul ei. Aşa am visat , cu perseverenţă, de-a lungul mai multor ani de patimă mistuitoare. Mult timp mi-am construit din mătăsuri , catifele, melodii languroase şi discursuri fastidioase treapta asta, datorită căreia o să ajung pînă la sufletul ei. La asta m-am gîndit mult timp...şi a fost o treaba frumoasă.

Am dat din cap
-A fost o treabă frumoasa, într-adevar, i-am spus. Dar acum ninge. Şi-acum fă ceea ce se cuvine să facem după o treabă frumoasă şi cinstită : întinde-ţi cît mai bine braţele amorţite şi închide-ţi uşurel ochii, şi fii fericit că poţi uita de treaba făcutî. Ţi-o spun, pentru că eu viu acum de-acolo de unde oamenii mor în lipsuri şi scîncind pervers, pasămite din cauza dragostei, şi te asigur că poţi să-mi strîngi mîna cu recunoştinţă că nu m-am înfuriat mai rău din pricină că n-ai ochi să vezi ceea ce voi vedea eu îndată.

Am escaladat marginea lojei, peste candelabrul stins; mulţimea tocmai izbucnise în urale bezmetice, şi o clipă am plutit pe undele răscolite ale aerului. În culise, un bărbat cu plastron stătea-n genunchi, miorlăind patetic în faţa Actriţei ce se uita la el cu ochii înceţoşaţi, iar pe buzele-i crispate era îngheţat zîmbetul rece al dispreţului. M-am uitat la faţa ei; ne-am înfruntat din priviri pe deasupra sufletului inert al bărbatului de la picioarele ei: eu gol şi aşteptînd, ea monstruos şi cu sălbăticie îngrozitoare, plină de extaz, triplul extaz al gloriei, ipocriyiei şi crimei, care ardea în juru-i ca un vîrtej de foc.

 -Ajunge, am mormăit năpadit de ruşine. E nedrept. E de-ajuns; ninge!
Ajunge, am rostit cu o ură întunecată, e de-ajuns. Renunţă, Minciună, duşman al meu pe care te urăsc, renunţă! Renunţă, molimă! Renunţă la clocotul emoţionant şi crispat, rană de foc pe trupul rece al pămîntului, pe care pămîntul iar şi iar o atinge, deschizînd-o şi scormonind-o: trupul lui rece, peste care ninge.Cînd, oare, te vei vindeca?

-Ajunge! i-am urlat în faţă şuierînd, şi n-am mai suportat căldura: faţa mi-era viscolită de ghemotoace întunecate, cuvintele mi s-au oprit în gîtlej, i-am zdrobit creştetul cu pumnul şi-am ţîşnit afară, în noapte.

Afară, zăpada se rotea în vîrtejuri şuierătoare, am străbătut stradă după stradă, vîntul m-a catapultat într-o casă , şi de-acolo m-a azvîrlit pe acoperişul clopotniţei de vizavi. Halooo! Zăpada mi s-a strecurat în craniu- m-am învîrtit vîjîind peste zdrenţe de nori, peste cîmpii, unde lupii goneau după mine prin noapte şi nămeţi.

Umbra mi se alungise peste o peninsulă lungă, terminată într-un munte, şi dincolo de vîrf atîrna oceanul pe care pojghiţa subţire a gheţii tremura înfiorată. Mi-am făcut vînt- brusc, vizavi, sub palide raze mijind în zori, linia suplă a României se desprinsese din ceaţă- şi mi-am întors pentru ultima oară capul din caverna Nopţii. Globul abia se mai zărea departe, sub mine, atîrnînd oblic în nesfîrşirea beznei, cu două pete albe la capete.

 Două pete albe, ce se pierdeau în masa cenuşie şi gălbuie, rotindu-se lin şi uniform, şi deschizîndu-se pe neobservate, mărindu-se şi apropiindu-se încet, încet, două cercuri, din ce în ce mai mari, ce se uniră în cele din urmă la mijloc !




'Ai să ne mai auzim din cînd în cînd!

vineri, 24 februarie 2012

Pentru, Cu, Despre Noi (I)

Vremea ninsorii...


M-am trezit la ora şase şi am coborît în stradă. Dinspre munţi bătea vîntul. A început să ningă cu fulgi mărunţi şi ascuţiţi ; mi-am întins mîna şi fulgii se loveau, fluturînd, de palmă, aşternîndu-se unii peste alţii, îngheţînd împreună în spasme, apoi oasele încheieturii mi s-au acoperit de-o pojghiţă albă. Am închis palma şi-am cotit pe o străduţă.

-Prima zapada, rosti lîngă mine un bărbat scund adresîndu-se altuia.

Un bărbat mătăhălos cu buza de jos răsfrîntă trist, vorbea dîndu-şi aere; explica o idee şi insista morţiş. Cînd trecu prin faţa mea, umbra mi se urca de la picioare-n sus pe trupul lui; în clipa cînd umbra ajunse pînă la obraz, faţa îi străluci galbenă şi zîmbitoare, cu găvanele goale ale ochilor, cu nasul turtit, plin de coşuri mucegăite.

 Am căscat scrîşnind din dinţi şi nu mi-a plăcut. Zăpada îmi plăcea, era albă şi curată, vorbeam cu ea inteligent. Mi-am aprins o ţigară şi-am apropiat jarul ei rece, albastru, de zăpadă. Acum iar nu ştiam încotro să merg; mi-am vîrît mîna între două coaste şi m-am adresat vîntului, care sosise chiar atunci murmurînd şi fluierînd. "Alo, vîntule, unde alergi aşa? Hai să şedem şi să stăm de vorbă domol; mă plictisesc!" Dar vîntul nu mi-a raspuns; transporta parfumul Actriţei, mi-a şuierat nervos în ureche, tropăia şi m-a mîngîiat pe faţă. "Eşti nebun, i-am spus, ce ai cu mutra mea?Ei bine, atunci pleacă, să nu iasă vreo dandana- eu n-am nevoie, zău, de mirosul ăsta, poţi să-l duci. Mă plictisesc şi-aş vrea să stau de vorbă, aşezat, cu cineva, aş vrea să explic cuiva să nu alerge aşa, de parcă ar da grindina- să şadă şi să se culce şi să nu-şi arate colţii; să fie cuminte, că am să-l învelesc şi mă culc şi eu lîngă el, şi îndreptăm toate frumos-frumuşel. Dar voi toţi sînteţi nebuni şi plictisitori, şi răi cu mine; alergaţi brambura şi vă izbiţi de mine."

Mi-am ridicat gulerul, urmăream într-una zăpada ce-mi intra-n gavanele ochilor, răsucindu-se în scorbura căpăţînii; mă plictisesc, mă plictisesc...

Lîngă marginea trotuarului, cu picioarele strîmbe şi amorţite, stătea o mîrţoagă bătrînă, înhămată la o trăsură: asta mi-a placut, am început să-i vorbesc şi ea mă privea cu ochii ei verzi, de cal. " Uite, i-am explicat, azi am vorbit cu o muscă şi cu o vrabie; sînt două vietăţi înţelepte, de fapt cele mai înţelepte- vrabia a clătinat imediat din cap, dîndu-mi dreptate, şi a coborît din copac, şi şi-a întins frumuşel, supusă, picioruşele - de altfel nici musca n-a ţopăit prea mult, zîmbea şi a aterizat ameţită aici, în palma mea. Nu vezi cum ninge? Trebuie să fie tare scîrbos cînd pică pe pătura asta subţire."

" Dii, mă, dii!" a zis birjarul şi calul s-a opintit gîfîind. A început să strănute, dar eu am insistat cu încăpăţînare, m-am apucat să alerg pe lîngă el şi-am continuat să-i vorbesc." Da, da, şi tu te-ai apucat să fugi. Duci la teatru un buchet mare pentru că e premiera. Joacă Actriţa. Da, alergi din pricina unor şfichiuiri de bici, nu ţi-e ruşine? Ce tremolezi pe aste patru beţe slăbănoage? Zău, culcă-te frumuşel. Ho, mă, ho!"

Calul alerga holbat, cu ochii bulbucaţi. " Dii, mă, dii!" îi spuneau lovindu-l şi vroia să alerge mai tare ca mine. I-am ieşit în faţă, i-am pus piedică, a căzut în genunchi, apoi s-a lungit la pămînt nechezînd. Au făcut roată în jurul lui, nu vroia să se liniştească, dădea mereu din picioare. M-am luptat cu el şi m-am tăvălit pe pămînt; plîngeam de ciudă că nu vrea să renunţe şi pînă la urmă i-am vîrît pumnul în gît, şi-atunci s-a domolit suspinînd.

Am părăsit mulţimea şi m-am plimbat calm de-a lungul bulevardului. Felinarele ardeau în ceaţă ca nişte globuri luminoase; înăuntru, pe partea cealaltă a ţestei, lumina tremura palidă. Era şase şi jumătate , mă plictiseam. Mă plictiseam şi mă chioram curios pe sub porţi. Un filfizon palid şi tremurînd s-a oprit, mi s-a uitat în faţă şi m-a recunoscut; o vreme m-a urmat şi-mi tot bălmăjea ceva despre un buchet şi despre teatru, dar n-am întors capul; mă plictisea.

Am intrat într-o cîrciumă; acolo s-a încins o bătaie , şi beţivii s-au înjunghiat umplîndu-se de sînge. Am intervenit, vîrîndu-mă-ntre ei şi l-am tras deoparte pe cel mai scandalagiu, i-am pus mîna pe umăr ( rar mai discutam cu oamenii, ei demult nu mă mai înţeleg) şi i-am spus apăsat:" Ajunge! Vreau linişte, că ninge!"

Ningea necontenit, zăpada se aşternuse moale şi ondulată, fulgii cădeau tot mai des şi se pierdeau tot mai moi în acest aşternut. Am clătinat din cap mulţumit şi m-am retras să fac loc: din faţă se apropia un domn bătrîn (bancher sau aşa ceva) şi gîfîia plin de importanţă, cu burta scoasă înainte. Pe burtă avea un lanţ gros de aur, avea ochi mici şi bătrîni, moi ca piftia. Purta o cutie de bijuterii , şi buzele lui groase murmurau patetic numele Actriţei. A trebuit să-i fac semn de mai multe ori ca să mă bage-n seamă: " Ce doreşti?" m-a întrebat învineţindu-se la faţă, cu degetele tremurîndu-i.
I-am pus mîna pe umăr:" Nimic. Nu înţelegi? Ninge. Ai mîncat prea mult, domnule director; ajunge, domnule director. Dumneata eşti prea urît în zăpada asta frumoasă, albă. Du-te acasă şi culcă-te. Nu înţelegi?"

A rămas mască. S-a rezemat de zid iar capul înfundat în guler i s-a pleoştit; buzele-i atîrnau ca şi cînd ar fi vrut să-ntrebe ceva. După un minut cînd am întors capul, am văzut cum îl saltă doi brancardieri într-o căruţă ameţită...

Am urcat la ruletă unde erau cîţiva oameni politici. Era un jeu mare, dar ei erau puţini, căci la Teatru era premiera- chiar şi ăştia discutau despre ea. Am nimerit de treisprezece ori banco; am luat lopata din mîna crupierului şi-am tras toţi banii în faţa mea. Un morman de jetoane strînse la un loc, galbeni sunători şi bancnote foşnitoare. O fracţiune de secundă mi s-a părut că în mijlocul mormanului aburind şi încîlcit se zăresc cîteva bucăţi de carne şi cîţiva plumbi se rostogoleau. Era o căldura insuportabilă:" Mizez tot! Primesc şi vieţi. Dublu sau nimic! Nimeni nu mai vrea?!"

Brusc, vîntul s-a năpustit înăuntru pe un geamlîc, fluierînd peste masă şi stingînd candelabrele. De pe postavul verde se răscoliră o mulţime de fiţuici albe şi se aşternură fluturînd pe podea. Am adunat totul şi-am ieşit călcînd peste jucătorii leşinaţi.

Un tînăr politician alerga cu părul vîlvoi şi striga după maşină. Ningea cu fulgi cît pumnul, neaua cînta şuierînd în noaptea de smoală. "Trebuie neapărat să ajung la Teatru", răcnea disperat.
 "Vino, te iau cu sania"- i-am spus calm. De nicăieri apăru sania-maşină, neagră, năpustindu-se prin zăpadă , mugind din claxon. Şenilele greoaie se zbuciumau trosnind. Mă simţeam excelent.Politicianul vorbea bătînd aerul cu mîinile:" Trebuie să strîng mulţi bani; azi e premiera, mîine după-amiază mă duc la Actriţă...în budoarul ei tapetat cu mătase roş-galbenă-albastră...acolo-i cald şi bine! Treaba e aranjată, nu-i vorba decît de nişte bănişori...E un fleac, treaba-i aranjată, o s-o sărut, ce senzaţii teribile o să am mîine, ce minunată încleştare!"

Un pumn de zăpadă pătrunse şuşotind înăuntru. Luîndu-l în palme i l-am lipit de gura tremurătoare: "Săruta asta!"

Sania străbătu mută, serpuind, labirintul de străduţe. Am intrat în goană pe porţile deschise ale caselor fără acoperişuri de pe malul celălalt al Prutului, tăind peste camere goale şi fără tavan, în care zăpada era groasă de juma' de metru. Îi vorbeam cu ecoul gîjîit al camerelor goale şi răsunătoare: " Săruta asta. Nu e oare mai albă, mai netedă ca orice piele?! Scumpa de ea, creşte şi nivelează tot. Nu e mai bună decît gura ta clocită? Şi ce bine va fi să uiţi acea strîngere de inimă şi acea încleştare din camera roş-galbenă-albastră, ce bine!"

Se zbătea sufocat şi, scuipînd, împrăştia zăpada ce i-o înfundasem în gură. Înjura şi bolborosea cuvinte dezlînate, ceva în sensul că acum ştie, ltie că o iubesc pe Actriţă, că eu vreau să merg la ea mîine seară, de asta l-am momit în sanie, ca să-l ucid. Apoi s-a liniştit şi a uitat acuzaţia caraghioasă, a zîmbit jenat, iar eu i-am zis compătimitor:" Eh, nu-i mai bine c-ai uitat asta?!"


 C.

vineri, 17 februarie 2012

Învăţ de la Omu' Primitiv

-Azi nu mai ieşim în oraş, că faci numai tîmpenii,i-am spus. Ia loc ,azi am să-ţi vorbesc despre felul cum preocuparile spirituale au înfrînt treptat instinctele primare, înnobilîndu-le.
Omul Primitiv îşi incrunta sprîncenele stufoase şi sub pomeţii proeminenţi dinţii ca de cal îi sticliră.
-Îţi atrag atenţia să nu mai faci mutra asta bovină, că n-am nervi de oţel.Uită-te puţin mai inteligent!
Închise gura, clămpăni din urechi şi se concentră, mijindu-şi ochii.

M-am aşezat în fotoliu, studiindu-mi tacticos unghiile, aşa cum am văzut ca face Şeful de Bloc cînd ne citeşte din regulamentul asociaţiei locatarilor( om deştept şi cult, avînd în vedere funcţia deţinută), apoi am început să-mi expun ideile cît mai rar.
-Aşadar, să ne lămurim... Vreau să zic, prin urmare, vezi tu...După epoca de piatră, cam la o mie de ani, a început...cultura! Chestia asta a început aşaaa...că oamenii au început să raţioneze, să gîndească. Ai înţeles?!
-'Ţeles, stimate domn. Ce-i aia să raţioneze?
-Ei da, ce înseamnă? Fii atent, dobitocule. Să zicem, deci, de exemplu, că eu văd undeva o bucată de ceva de mîncat. În clipa aia, deci, în capul meu ia naştere o anume chestie...o, cum să-ţi spun? o chestie care, deci, cam aşa ceva: " vai , ce bine ar fi să mănînc acel ceva de mîncat!"...şi chestia asta ar fi , deci, raţiunea! Ai înţeles?!

-Da, stimate domn. Şi la noi era aşa ceva. Dar la noi era în burtă şi nu în cap!
-Ţi-am mai spus că eşti dobitoc! Şi la noi se petrece în stomac, dar mai tîrziu, pentru ca întîi...nu-i aşa, trece prin cap! De pildă, eu mă gîndesc la ceva, deci raţionez, treabă pentru care primesc bani, iar cu banii îmi iau mîncare şi mănînc!
-Adică, stimate domn, îţi mănînci propriul cap! Păi, în vremurile noastre...

-Băi, nu te mai amesteca-n vorbă! Deci, vreau să-ţi explic cum s-a răspîndit fenomenul numit gîndire şi cum l-a făcut pe om mai rafinat, vreau să zic un adevărat om, deci l-a scos din rîndul animalelor comune şi al primitivilor, cum eşti tu, de pildă!
Treaba asta s-a petrecut aşa: omul a descoperit scrisul, şi după scris, cititul, pentru a putea citi ce-a scris! Ai înţeles?!
-Da...adică, nu prea, stimate domn!
-Stai aşa, că te dezleg eu imediat! Uite, vezi hîrtia asta, se numeşte ziar şi scrie despre lucrurile importante din lume!O să-ţi citesc cîte ceva, la-nceput n-o să-nţelegi , la urma urmelor ne despart 'jde mii de ani de civilizaţie, dar te vei lămuri pe parcurs. Unde nu-nţelegi ceva, întreabă-mă!

Şi-am început să-i dezvălui Omului primitiv din tainele culturii mediatice moderne:"Înfioratoarea crimă din Gîndăceştii Mari.Un tată ucis cu toporul. Ucigaşul şi-a chinuit victima, scoţîndu-i întîi ochii!"

-Ai înţeles? îl întreb mai puţin entuziasmat.
-Îhî! Atîta tot?!
-Stai să găsesc altceva:" Scandal pe Corso cauzat de gelozie! După ce s-au bălăcărit în văzul lumii timp de două ore, soţii Finescu s-au spintecat reciproc în apaluzele mulţimii!"
-Treabă foarte uşoară, se hlizeşte la mine!
-Aşteaptă să caut altceva:" Un emigrant jupuit de viu şi ascuns în pivniţă!"...Ai înţeles? îl întreb şi mai puţin entuziasmat.

Dă aprobator din cap, fapt care mă face să-l îndemn:
-Ia explică-mi ce-nseamnă să jupoi pe cineva!
-Deci, asta vine cam aşa: se-mplîntă cuţitul în partea de sus a omului, apoi...
Şi Omul Primitiv se apucă să-mi demonstreze plin de zel cum trebuie să-nţeleg frumosul articol din foaia mea preferată, Ziarul Modern!
M-am trezit din coşmaru' ăsta plin de sudori reci; Marea Istorie Ilustrată a Lumii încă era pe birou, deschisă la pagina epocii de piatră, de unde-mi rînjea amical, ca şi cînd m-ar cunoaste, Omul Primitiv! Cu greu mă ridic din fotoliu, arunc o privire pe geam! Răsfoiesc apatic presa, parcă... Bine zice vorba aia: "Istoria se repetă"!


'Ai să ne-auzim neprimitivi!



  C.

joi, 16 februarie 2012

Încerc să-l educ pe Omul Primitiv [ ziua Be ]

Ce dracu' să fac din moment de m-am procopsit cu pocitania asta din paginile de Istorie a Lumii, musai să-l cizelez niţel, nu pot să-l prezint amicilor aşa cum se-nfăţişează el, proaspăt ieşit din peşteră! Ş'apoi, chestia cu introducerea dinţosului în tainele educaţiunii şi culturii îmi provocă un sentiment nedefinit, dar plăcut! Cam aşa cum se simt taţii cînd fac copii special pentru a avea-n familie pe unu' care-i mai puţin priceput chiar decît ei şi în faţa căruia se pot umfla-n pene!

-Fii atent, i-am spus pe un ton ce nu acceptă replica! Azi ieşim pe stradă, să mai înveti şi tu cîte ceva!
-'Ţeles, stimate domn, zice respectuos ( ore-n şir m-am chinuit să-l învăţ să spună...nu, greşesc, să-MI spună " stimate domn").

Prima oară i-am arătat casele. Le-a gasit destul de înalte , dar nu l-au impresionat cine ştie ce. În schimb, era interesat în cît timp creşte din pămînt o chestie de asta!
-Băi, acesta, tu eşti din epoca de piatră, nu?!
-Ntz, din terţiară, capitolu' trei, rîndu' şaişpe de sus!
-Atunci fă bine şi bagă la tărtăcuţă, casele nu cresc din pămînt, ele sînt construite! Cu multă trudă, chiar cu sacrificii! Dar asta nu o poţi întelege deocamdată, pentru că nu te prea duce capu', nici măcar o frază legată nu poţi spune, scoţi numai nişte sunete aiurea, un fel de măcăit cu care-ţi exteriorizezi pornirile primare!Umblă cu atenţie , că le poţi mînji, chiar darîma dacă nu eşti atent! Ai înţeles?!
-Îhî, stimate domn!
-Foarte bine! Ţi-e foame?!
-Daaa, se hlizeşte la mine!
-Bine, mergem la restaurant, da' ţine botu'-nchis, sperii lumea !

Îl văd că dă să plece de lîngă mine:
-Hooo, unde pleci, restaurantul e departe, iar civilizaţia a evoluat atît de mult, încît nu mai trebuie să mergem pe jos, folosim mijloacele de transport!
Nu termin bine de vorbit că apar v'o două autobuze, da' pline ochi, nici gînd să te poţi urca-n ele!

-Tii, stimate domn, arată chiar ca ihtiozaurul de pe vremea mea- zice părosu' făcînd pe spiritualul! Da' toţi oamenii ăia din autobuze-s fraţi gemeni, că toţi seamănă-ntre ei, parc'-ar fi creaţi de acelaşi om!
-Uite d'aia i-o şi păpat ihtiozauru', îi răspund nervos!
-Stimate domn, să n-o luăm totuşi pe jos, mor de foame...
-Mai taci dracului, n-am ajuns ÎNCĂ pînă acolo încît , din pricina unui fleac de aglomeraţie să recădem în epoca primitivă!
În timp ce căutam o maşină, Primitivu'-şi holba ochii la o clădire impunătoare:
-Stimate domn, ce-i casa aia?!
-Băi, urîtule, aceea este o biserică! Acolo ne ducem să ne aflam iertarea păcatelor! Spre exemplu, dacă faci un furtişag, te duci acolo, te căieşti şi ţi se iartă fapta!...

Uitîndu-mă în jur după un taxi, n-am băgat de samă cînd a dispărut de lîngă mine pocitu', iar cînd am realizat, tocmai apărea ţinînd în mînă o şuncă uriaşă din care-nfuleca de zor!

-De unde-o ai, nenorocitule?!
-Stătea aici, peste drum , într-un geam! Am ochi bun, am văzut-o imediat! Nu mai puteam de foame! Acu', stimate domn, hai la casa aia să mi se ierte păcatul!

M-am holbat la el cu ochii cît sarmaua. Turbam şi nu-mi trecea prin minte ce să-i zic! Pînă la urmă i-am ordonat, în timp ce mergeam către biserică:
-Dă-mi şi mie o muşcă!...

 C.

marți, 14 februarie 2012

Trei zile cu Omul primitiv

Ziua întîi:

Aseară eram foarte somnoros şi , citind Marea Istorie Ilustrată a lumii, am uitat-o deschisă la pagina cu desenul reprezentînd pe Omul Primitiv. Aşa a fost posibilă întîmplarea pe care v-o povestesc. Pare-se că am şi înclinat puşin cartea, căci Omul Primitiv a alunecat din ea , strecurîndu-se afară dintre pagini. Cind mi-am dat seama, am tresărit brusc: stătea proţăpit în faţa mea... l-am recunoscut imediat dupa mutra păroasă, pomeţii proeminenţi, ochii sălbatici acoperiţi de sprîncene stufoase. Ţinea în mînă un ciomag cît toate zilele, cu care, aşa cum notează nenea Darwin, obişnuia să-şi dea gata duşmanii!

Bineînţeles, m-am speriat de moarte şi ,cît ai clipi,m-am gîndit cum aş putea să mă apăr. Mi-am adus aminte de jiu-jitsu, pe care-l învăţasem cînd am fost cătană . Clănţănind din dinţi şi tremurînd, mi-am repezit braţul sting înainte( "poziţia de apărare ,mişcarea întîi"), lipindu-i Omului Primitiv o palmă răsunătoare, apoi mi-am repezit dreptul, cu pumnul strîns, ceva mai în jos (" poziţia de apărare, mişcarea a doua"), nimerindu-l formidabil în foale , încît se prăbuşi - şi astfel am încheiat, deocamdată, cu prima fază: apărarea!

-Nu mă ataca, pentru numele lui Dumnezeu!i-am spus tremurînd. Nu mă lovi în cap cu ciomagu' ăla!
-Văleeu! exclamă preistoricu'. Nici gînd să te atac. De ce binevoieşti să mă baţi? Vroiam doar să te cunosc! Cu cine am onoarea?

- Sînt Omul Modern, i-am zis, şi apariţia dumitale păroasă şi sălbatică mă calcă pe nervi. Eşti o brută sîngeroasă, semeni leit cu o fiară...
- Păi, depinde...

Mi-am dat seama că nu pricepe ce-i spun, dar că-i e ruşine să recunoască.
- Sînt unul dintre urmaşii dumitale, am continuat, care şi-au pierdut atributele animalice, înlocuindu-le cu educaţia şi cultivarea conştientă a frumosului şi a raţiunii.

-Înţeleg, dar în cazul ăsta..., rosti părosu' clătinînd din cap.
-Gura, cînd vezi că vorbesc! i-am retezat-o cu tonul pe care-l învăţasem la armată de la căpraru' Basil, care mereu ne spunea că numai aşa poţi vorbi cu bădăranii neciopliţi şi păroşi, ca să te poţi face înţeles! Noi am trecut de acele vremuri tîmpite, cînd oamenii se mîncau între ei ca lupii! Am depăşit epoca supremaţiei forţelor brute, primare, cînd vă altoiaţi unii pe alţii cu ciomegele...Nu umblăm păroşi ca tine, nu ţi-e ruşine?! Ptiu, să ieşi cu mutra asta pe stradă! Şi dinţii ăştia... înfiorători!

- Păi, de , aşa mi-au crescut, bîiguie urîtu'.
-Mucles! Sînteţi o şleahtă de găinari de ultimă speţă, needucaţi, mitocani obraznici! Şezi! Să-ţi fie ruşine!
- Dar, daţi-mi voie...
- Nu-ţi dau voie nimic!Nu se poate trăi aşa cum o faci tu! La nivelul la care ne aflăm, nu se poate ajunge decît printr-o muncă susţinută, prin învăţătură şi disciplină! Numai că tu trebuia să începi toate astea de mic copil! Noi ne cultivăm într-una, cercetăm, învăţăm şi-i învăţăm şi pe alţii...Uită-te puţin în jur, prin lume! Peste tot sînt şcoli, universităţi...Insitute de învăţămînt în care tinerii sînt deprinşi să cunoască pînă la vîrsta de 20 de ani toate cuceririle ştiinţei şi culturii!

- Şi după ce împlinesc 20 de ani?...mă-ntreabă respectuos dinţosu'.
-Păi, atunci merg în armată, care-i tot o instituţie unde tinerii învaţă cu sîrg.
-Ce-nvaţă, vă rog frumos? întreabă politicos Omul Primitiv.
- Eşti un bou! Nici măcar armata nu ştii ce este?! Acolo se-nvaţă cum trebuie omorît duşmanu'!

Omul Primitiv căzu pe gînduri! În cele din urmă, întreabă politicos:
-Şi, dacă-mi permiteţi, cît ţine învăţătura asta?
-Off, un an, dobitocule!

-Hmmm, un an e mult! Înseamnă că , totuşi, am fost mai inteligenţi ca dumneavoastră. Noi am învăţat asta mult mai repede!
Şi, zicînd acestea, îmi administră un ciomag în ţeastă!

Pam-pam!


  C.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Pene, pixuri, tastaturi...

Nu cre' că-şi mai aminteşte careva frumosul articol în care descopeream tipurile de scriituri- dreptu'-i că nici măcar autoru' nu-şi mai aminteşte clar despre ce era vorba p'acolo; bine...şi atmosfera ce domnea în presa acelei vremi e atît de bine-ascunsă-n negura amintirilor încît o revenire la aşa ceva pare un target demn de o misie d'aia şpeţială ce nu se poate rezolva nici cu mii de golji... În fine, urmărind ceea ce se produce din punct de vedere scriitoricesc prin partea asta de lume, tre' să remarc un vou val de ziarişti ce dau din coate pentru a capta atenţia publicului larg,lat şi lung! Baiu'-i că publicu' pare niţel confuz, nu prea înţăleje iegzact despre ce şi cum vede fiecare autor în momentu'-n care se hotărăşte să băsădească despre ceva!

Aşadar şi prin urmare,iacătă un mic îndreptar pentru iubitorii de literatură eRepublikană, avînd scopul de a lămuri (:D) definitiv anumite noţiuni :

1. Scriitorul este un individ care are impresia că vede un lucru la care alţii nu se gîndesc.
2. Criticul este un individ care se gîndeşte la un lucru la care alţii, care cred ceva, n-au crezut că se vor gîndi.
3. Scriitorul impresionist e un individ care crede că vede ceea ce alţii nu se gîndesc că văd.
4. Scriitorul naturalist este un individ care vede ceea ce alţii nu se gîndesc că văd.
5. Poetul este un individ care crede că se gîndeşte la ceea ce alţii nu văd şi nu cred.
6. Redactorul este un individ care vede un lucru la care alţii cred că se gîndesc şi pe care scriitorii nu cred să-l vadă alţii.
7. Scriitorul filozof este un individ care crede că gîndeşte la un lucru pe care alţii îl văd.
8. Academicianul este un individ care nu crede, nu vede şi nu gîndeşte nimic.
9. Scriitorul începător este un individ care vede un lucru pe care alţi scriitori demult s-au gîndit că-l văd.
10. Criticul subtil este un individ care vede ceea ce alţii gîndesc că văd.
11. Dramaturgul este un individ care nu vede ceea ce alţii cred că vor vedea mai tîrziu.
12. Scriitorul la moda este un individ care vede cum gîndeşte că alţii cred a vedea.
13. Scriitorul clasic este un individ care a văzut mai demult ceea ce alţii gîndesc acum a vedea.
14. Scriitorul mistic este un individ care nu se gîndeşte la ceea ce alţii cred că se gîndeşte el.
15. Scriitorul satiric este un individ care vede ceea ce alţii nu gîndesc să vadă.
16. Gazetarul este un individ care nu gîndeşte ce vede, dar vede ce vor gîndi alţii cînd vor vedea ce gîndeste el că vede.
17. Umoristul este un individ care nu gîndeşte ceea ce alţii văd în ceea ce crede el că vede, dar vede ceea ce alţii cred că gîndesc cînd văd ceea ce el gîndeşte că crede.

Şi, în sfîrşit :
18. Cititorul este un individ care după toate acestea pleacă să se recreeze ! La balamuc!


Este că v-aţi lămurit buştean ? Mult mai uşor vă veţi descurca prin întortochiatele poteci ale frumoasei prese avînd la-ndemînă utilul îndreptar de mai sus...Aş fi vrut să scriu prezentu' îndreptar în noua limbă oficială a eMoldovei, da' nu mă poci descurca nicicum în dulcele alfabet chirilic! Şi nici nu vreau!


'Ai să ne-auzim descifratori!


    C.

Baiu' căpeteniilor...


-Papa, care-i dativul lui Dux?- îmi strigă puştiul în timp ce-şi scrie tema.

Trosc! Je suis ăla cu care vorbeşte copchilu'; de luni de zile presimt că pînă la urmă are să iasă ceva rău din treaba asta. La materiile de-a doua şi a treia încă izbutisem să-l fac să creadă că şi la latină sînt acea autoritate profesională ce se cere şi la alte materii în şcoală, în stare să mă înalţe în ochii lui la nivelul unor Socrate, Aristotel, Leibnitz, Einstein şi chiar deasupra lui Popescu, care-i mai presus de toţi aceştia, fiind cel mai bun elev din clasa lor.
N-am puterea să-i spun adevarul:
- Deja ţi-ai scris temele la algebră?! îl întreb aspru.
- Vroiam mai întîi să...
-Mai întîi... mai întîi...Nici un întîi, întîi e algebra, după aia flotările, ai timp mai încolo pentru latină. Pe urmă, vin eu la tine.

În orice caz, am cÎŞtigat timp. Unde-o fi dicţionarul latin? Ptiu, e în odaia copilului, are să observe dacă-l şutesc de-acolo. Hm, aş putea să-i telefonez lu' Fănel, el ştie bine latineşte. Da, numa' că Fănel crede despre mine că şi eu ştiu. Nu se poate să-l frustrezi de iluzii pe-un poet. Ş'apoi, ar auzi şi copilu'.

E ridicul. La ce-o folosi metoda aia inductivă ? De ce n-aş descoperi singur dativul lui dux, dacă m-aş concentra un pic?
Aşadar mă lungesc pe divan şi-mi pun în funcţiune raţiunea minţii limpezi:

Dux înseamnă conducător sau prinţ, sau căpetenie, ori aşa ceva. Cu alte cuvinte, un dobitoc mare. Asta ar fi el, el însuşi, fără orice altceva, aşa cum l-a creat Dumnezeu, un simplu, dar cinstit nominativ. Căci toţi ne naştem goi-goluţi , nu avem nimic şi pe nimeni, afară de faptul că sîntem nominativul nostru înşine.

Mai tîrziu se descoperă că nu numai eu exist pe lume, eu , conducătorul, prinţul, căpetenia, ci că există undeva un " Al lui", "Al ei", şi un "Lui", "Ei", şi undeva un "În-Din", şi în cele din urmă un uriaş " Pe", de care au să mă atîrne, ca de o spînzurătoare, ca pe un stigmat al Judecăţii de Apoi, pentru că m-am făcut "vinovat", de-al dracului, ca acuzativ.

Dux duci...

Prin ceaţa somnolenţei îl văd pe el, pe Dux, marea căpetenie, singur în sala de arme a sumbrului său castel. Se priveşte în oglinda scutului său şi în timp ce întoarce spre mine oglinda, descopăr cu surprindere cît de mult seamănă la trăsături cu mine.
Ce mult aş vrea să stau de vorbă cu el! Mi-ar face plăcere să-i spun o vorbuliţă, să-l cunosc, să aflu ce simte, oare seamănă şi la suflet cu mine?
Zadarnic însă. N-am să aflu niciodată din discuţia asta ceea ce ar trebui să ştiu acum. Dux se consideră a fi cunoscut. La început a fost Dux, abia după aceea urmează dativul. Unul e prinţul, Dux, şi Dativul e profetul lui.

Ce-ar fi dacă mi-aş lua inima-n dinţi şi să-l întreb fără ocolişuri ?! La urma urmelor, de vreme ce chestiunea e cum o fi Dativul lui Dux, în treaba asta cel mai competent e el însuşi, mai competent chiar decît Fănel.

Prinţ! Fără nici un prefix sau sufix! Prinţul, căpetenia, singur cu el însuşi! Cum, oare, ar putea fi altceva?

Şi deodată eu însumi stau întins pe sofaua din sala tronului, studiind uimit în oglindă propriu-mi nominativ.
Dar nu-i bine ca Nominativul să fie singur. La început, Dumnezeu creat-au Nominativul, şi zis-au Domnul:" Tare se mai puturoşelte ista, ia să-l urnim niţel"

Şi-ndată se şi auziră trei ciocănituri în uşă.
-Cine-i?
O voce dulce, mieroasă:
-Sînt Genativa, o, tu, unica mea căpetenie, singura, mititica nevastă a lui A lui-A.

Nu sînt, deci, singur. S-a născut Proprietatea. Pînă una, alta, un proprietar, o proprietate- dar nici o grijă, vin şi celelalte!
-Dux, ai ceva bani? Genativa ta cea mititică ar avea nevoie de o pălărie nouă.
Aha, s-a făcut! Orice s-ar spune, tot e bună o femeie la casa omului: PECUNIAM DUCI. Dar de unde să-i iau?

Mă scol într-un salt fioros.
-De unde să-i iau? Din carne, din sînge?!

Hopaa, iar s-a făcut! Din! Din a cui! Din carnea mea! EX CARNE DUCIS.
-Cară-te şi strînge-ţi bani pentru datoria de anul viitor!

Iar sînt singur. Dar oare întra-adevăr singur? Nu stă oare în faţa mea cineva, holbîndu-se la mine cu ochi acuzatori? Iar oglinda continuă să-mi înfăţişeze oare acelaşi chip? Parcă n-aş mai fi eu, sau cel puţin n-ar mai fi faţa mea, parcă prin ochii sufletului meu mi-ar întoarce privirile propriul suflet, îngrijorat.

-Ce faci cu poporul, căpetenie? Nu te temi de viitor, nu te temi că vina pe care ai comis-o e strigătoare la cer şi se cere pedepsită? Poporul are să te pedepsească , o, căpetenie, din moment ce şi-a descoperit conştiinţa. PLEBS PUNIT DUCEM.

Ducă-se dracului oglinda, ducă-se cuvintele acuzatoare ale conştiinţei, cară-te, Acusativus, care-mi stai pe suflet.
-Să vină muzica, vreau să mă distrez!
Şi-ndată apare în uşă Vocativul, poetul...
-O, Dux, nenumărate-s virtuţile tale!
Ce băiat simpatic , deştept, e Vocativul ăsta, şi ce observaţii nimerite are! Exact ca domnul acela care rîndul trecut a scris lucruri atît de frumoase despre mine.

Bine-ar fi acum să dorm aşa, în sunet de harfă, dar un glas ascuţit sfîşie brusc toată vraja
- Pappy, am terminat la algebră, cum e dativul lui dux?!
Îmi frec ochii căscînd.
-Zău, nu mai fi atît de hahaleră; în primul rînd eu sînt tată, babacă, moşule, cum vrei tu, numa' în româneşte să fie, să pot înţelege şi eu! În al doilea rînd, de-atunci puteai să-l întrebi pe el!

Băiatul mă priveşte cu ochii cît sarmaua.

-Ah, da, tu nu i-ai văzut, au şezut toţi aici la masă, împreună. Dux, credincioasa lui Genativa, bravul Dativ, antipaticul Acuzativ şi ceilalţi. Dar de altfel, ca să ştii adevărul, eu nu-s nici prinţ, nici căpetenie, nici profesor de latină...eu mi-am dat bacalaureatul la real.Şi-acum, fă bine şi caută în dicţionar.


'Ai să ne-auzim "de toate ştiutori" !


  C.

marți, 7 februarie 2012

Dresură. De cîine...

 Şi anume, în Sibiu. Unde, chipurile, nu s-a mai petrecut aşa ceva niciodată.
Ce dracu' pot să fac, vecinii mă tot bîrîie la cap de mult timp să mă duc acolo să văd cîinele cela, cică-i o adevarată minune- scrie şi la gazetă!

Ajuns în faţa impunătoarei case din cartierul rezidenţial unde , cică, s-ar localiza minunea, constat că nu-s singuru' interesat de animal; ciutură de lume aşteaptă cuminte la intrare- se dau şi bonuri de ordine...Pîn' la urmă îmi vine rîndul , aşa că, plin de nerăbdare, intru. Mă primeşte un domn bine făcut, cu o bască ce-mi aminteşte de "ăl mai iubit fiu al poporului" aruncată şmechereşte pe ţeastă! E neobişnuit de energic şi competent:

-Vă interesează Lăbuş, nu?! îmi strigă răsunător, măsurîndu-mă cu privirile sale critice, de dresor.
-Exact! îi spun un pic descumpănit.
-Lăbuş...Lăbuuuş, rosteşte el apoi pe un ton neaşteptat de blînd, aproape implorînd.

De sub pat apare un fox sîrmos. Se apropie alene de mine, mă miroase, cască. Se vede cît de colo că treaba asta-l plictiseşte.

-Atenţie! se răsteşte la mine dresorul.
-Hau, ha...vreau să zic, da! exclam sărind în poziţie de drepţi.
-Ăsta e cel mai inteligent cîine din lume- continuă cu glas tunător. Înţelege orice cuvînt, exact ca un om.

Apoi, cu o voce mieroasă:
-Lăbuş, unde-i uşa?
Cu o mutră chinuită, Lăbuş îşi repede botul spre uşă. Apoi iar cască.
-Lăbuş, unde-i zahărul?
Lăbuş se-ntoarce spre măsuţa pe care se afla zaharniţa, apoi se lungeşte pe jos, ca şi cum ar spune:" Uite-o colo, ce mă-ntrebi , cînd ştii şi tu unde-i!"

-Şi daţi-mi voie- continuă dresorul pe un ton ce nu suportă contrazicere- se-aruncă şi-n foc pentru stăpînul său. Nu admite să i se facă vreun rău stăpînului. Vă rog să mă loviţi un pic!

Mă supun speriat, deşi ştiu că Lăbuş o să-mi hăpăie mîna cît ai zice peşte... Îl lovesc.
Lăbuş nici nu se clinteşte
-Vă rog, puţin mai tare.

Îi altoiesc o bucată răsunatoare peste ceafă. Lăbuş n-are nicio reacţie!
-Lăbuuuş, uite ...mă atacă- rosteşte cu o voce plînsă derutatul dresor.

Îmi vine o idee salvatoare-n sprijinul cîinelui: prudent, ca nu cumva să-l jignesc, îi atrag atenţia că-i normal să nu sară căţelu', că doar e foarte inteligent şi înţelege orice cuvînt...
Dresorul mă priveşte surprins:
- Cum adică?!
-Simplu! Dacă n-ar înţelege orice cuvînt, s-ar năpusti pe mine! Dar de vreme ce te-a auzit pe mătăluţă îndemnîndu-mă să te lovesc, nu ia treaba în serios. Nu se lasă dus de nas!
-Ahaaa! exclamă dresorul, deşi nu încape-ndoială că nici acum nu pricepe explicaţia mea cît se poate de limpede...

Eu şi Lăbuş ne privim pe furiş. "Lasă-l, te rog, în plata Domnului - îmi spun ochii lui Lăbuş- n-o să priceapă niciodată treaba asta atît de simplă."

E un cîine într-adevăr inteligent.
Înţelege orice cuvînt!


C.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Agăţat de bară...

Stau agăţat de bară...

Ştiu bine că am muschii puţin dezvoltaţi şi pieptul mi-e plăpînd. Dar voi nu puteţi şti ce se ascunde-n mine. Nici eu nu ştiu, bănuiesc, doar vag. Uneori cînd tricoul de gimnastică ma-nvăluie uşor şi picioarele îmi saltă sprintene prin iarba terenului de sport, mă gîndesc înfiorat la asta. E adevărat că X ridică greutăţi de 50 de kg, iar la bară Y execută cu uşurinta salturi mortale ...Dar în ei, nu-i asa?, lucrează forţe brute, instincte amorfe, în timp ce în mine acţionează voinţa. X e incapabil să înţeleagă sensul verbului "SAVOIR", iar lui Y îi merge mîna doar la mici furtisaguri... Dar eu sînt altfel de om. Mie-mi place slova, deşi, deocamdată, la paralele nu pot sta pe umeri. Dar ce-o să se întîmple dacă prind mişcarea?! În cazul acesta pe scena lumii va apare o fiinţă miraculoasă, un om fenomenal, faţă de care X-men-ii sînt nişte eroi de duzină...

Închipuiţi-vă că-ntr-o bună zi apare în ziare informaţia: "Un spectacol uluitor a uimit publicul spectator adunat ieri la sala Thalia. Un tînăr pînă acum complet necunoscut(aici urmează numele meu), a apărut pe scenă şi în cadrul unei conferinţe rostite într-o perfectă limbă franceză- intitulată " Sensul vieţii în ecuaţii de gradul doi"- a dezlegat misterul Universului pe care pînă acum zadarnic s-au străduit să-l rezolve atîtea strălucite inteligenţe. Toate acestea cu o atît de desăvrşita artă a interpretării , încît artişti de celebritate mondială s-au înghesuit entuziasmaţi spre scenă pentru a-i strînge mîna genialului tînăr...Tînărul zîmbi modest şi liniştit, dar deodată făcu o mişcare neaşteptată : sări pe masă şi luă poziţia "podul de sus". Îndată după aceea, peste capetele uluite ale publicului el făcu trei salturi mortale, după care se prinse de bara întinsă deasupra capului său, executînd o serie de balansuri ameţitoare, ca apoi să sară pe soba ce se afla la 9 metri distanţă , unde rămase în poziţia " stînd pe braţe" şi în această pozitie îşi continuă calm şi-ntr-o manieră cuceritoare dizertaţia, rezolvînd definitiv spinoasa problemă..."

Stau agăţat de bară...

Voi vă miraţi, desigur, fiindcă nu vă puteţi imagina că poate exista un om care să fie la fel de perfect în toate. Sînteţi conservatori, credeţi că si azi lumea va fi precum cea de ieri. Nu vă puteţi imagina, de exemplu, că ar putea exista un prim ministru ( modestia mă împiedică să vă fac să-i bănuiţi numele), care într-o bună zi, după ce, pe un ton calm şi impasibil, aduce la cunoştinţa parlamentului că prin cîteva operaţiuni diplomatice bine cumpănite( despre care el, nefiind omul vorbelor, nu a vrut să vorbească pînă atunci) a reuşit să anexeze Turcia , ca simplă colonie , la Moldova, fapt pe care, iată, îl comunică Onoratei Adunări, zic, după ce a expus toate astea pe un ton rece şi indiferent, fără a se sinchisi de ovaţiile delirante ale deputaţilor care voiau să-l poarte pe umeri, luînd deodată poziţie de luptător, cu o figură pînă atunci necunoscută de jiu-jitsu, executată cu viteza ametitoare, îl pune la pămînt pe rusul (campion mondial la lupte libere) pe care opoziţia turcă l-a ascuns în mod perfid în interiorul tribunei cu misiunea de a asasina pe cel mai mare om al Europei. Voi nu vă puteţi închipui că e posibil ca cineva, dimineaţa să ţină cursuri la Universitate, în pauza de cafea să inventeze sandalele de mers pe Lună ( nu pentru că nu şi-ar putea cîştiga pîinea cea de toate zilele cu jocul de oină- la care e un virtuos!) , iar după amiază să cîştige titlul mondial la înot , la schi, precum şi, în subsidiar, la săritura cu prăjina, pentru ca seara să se încline în faţa publicului extaziat al Teatrului National care-i aplaudă furtunos cea de-a 500-a reprezentaţie a dramei sale...


Stau agăţat de bară...

Ei bine, da, deocamdată, fireşte, trebuie să mă mai antrenez puţin. Sufletul e gata , dar trupul e încă fără putere, iar aparatele au fost inventate de nişte oameni foarte şireţi. Prăjina e foarte lucioasă, îţi lunecă mîna pe ea şi, pe baza unor atente observaţiuni, pot să afirm că e mult mai greu să te caţări pe partea ei de sus decît pe cea de jos, deşi spectatorul superficial crede că-i tot un drac. După 4-5 opintiri ai o concepţie de viaţă cu totul alta decît cea de pe pămînt. Dintr-o dată îmi dau seama că ar fi o copilărie să consider o nenorocire faptul că Ionescu ajunge mai repede ca mine în vîrful prăjinii. Lucrurile nu trebuiesc făcute-n pripă. Vedeţi, sînt oameni pripiţi si nechibzuiţi, care la săritura în înălţime se opintesc, îşi iau avînt mare, izbesc cu piciorul în trambulină, dar foarte des dărîmă ştacheta. Eu nu mă amăgesc cu speranţe deşarte. La început- doamne, tinereţe înflăcărată- privesc şi eu cu încredere viitorul, măsor cu ochi de vultur distanţele şi înălţimea ştachetei, mă apropii cu paşi mărunţi, îmi iau avînt şi mă văd zburînd deasupra ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei mă cuprinde o resemnare filozofică. Ce prostie- îmi zic, şi modest ca o micşunea, cu capul plecat trec pur şi simplu pe sub ea, în maniera unui om căruia nici prin gînd nu i-a trecut să execute te miri ce salturi măreţe, ci a ieşit să facă o scurtă plimbare...

Stau agăţat de bară!
În fond, cînd stai să te gîndeşti, totul nu-i decît o aiureală al cărei unic rost pare a fi acela de a nu lăsa, pe cît posibil, nici o parte a corpului omenesc în locul lăsat de mama natură, ci de a o face să ia poziţii la care niciodată nu s-a gîndit. Picioarele îmi bălăngăne în aer, genunchiul mi se răsuceşte, încheietura mîinii nu mă mai ascultă, părul zbîrlit îmi intră în ochi, sîngele ţîşneşte către urechi , podelele se suie pe tavan, iar pereţii mi se cocoţează în vîrful capului. Şi-n timp ce mă aflu în această poziţie imposibilă, forţîndu-mă cu limba scoasă să-mi menţin echilibrul şi făcînd încercări disperate să-mi trec burta dincolo de bara de fier, în cea mai deplină nesiguranţă şi neavînd nici cea mai palidă idee dacă merg spre pămînt sau spre cerul înstelat...- colo jos, un nene cu mutra sălbatică răcneşte tot timpul: ..suge!...suge!...El răcneşte mereu, dar creieru'mi scăldat în sînge nu are decît o vagă bănuială despre semnificaţia îndemnului. Ştiu că trebuie ceva încordat, ceva trebuie îndoit, ceva trebuie îndreptat; dar ce anume, picior, şale, burta, nu mai ştiu, după cum nu ştiu unde se află aceste părţi ale corpului. Şi cum aş putea şti în situaţia în care mă aflu?
Deodată încep să dau din picioare- înainte sau înapoi, indiferent- îmi deschid gura , îmi închid ochii şi , plin de scîrbă şi deznădejde, îmi desprind mîinile de pe bară...Spatele mi se izbeşte bufnind de covorul de frunze asternut parcă prea devreme pe terenul de sport, contopindu-mă cu celelalte multe...mult prea multe frunze căzute la picioarele unor roboţi! Slavă Domnului!

De-acum, puteţi să rîdeţi. Ducă-se dracului şi concursul de gimnastică şi premiul întîi; o să-l cîştige...o maimuţă! Da' eu ştiu acum unde mi-e locul şi niciodată...niciodată n-o să mai încerc a-l schimba.

‘Ai să ne-auzim neschimbători!

Prieten adevărat...

Amicul X, actor de meserie, un tip isteţ şi pus mereu pe şotii, mă invită-ntr-o zi la teatru, cică să văz şi eu ce-i prin culisele frumoasei instituţii. Coincidenţa (nu prea cred eu în coincidenţe, da', mă rog...) făcea ca -n ziua respectivă să performeze domnul Y, despre care ştia că n-am o părere deosebit de bună ca şi om, dar căruia-i apreciam efortul făcut în slujba Euterpei.
Stăteam în cabină şi aşteptam sfîrşitul actului. Deodată un ropot de aplauze s-a auzit din sală.

- Y a fost aplaudat la scenă deschisă- observă cu ironie X, intrigantul. Idiotului ăstuia lipsit de talent iar n-o să-i poţi ajunge la nas nici cu prăjina ai mare. Nu-l pot suferi.

-Frumos îţi şade, îl faci idiot acum că nu-i de faţă- îi zic. În fond, Ţi-e frică de el, ca şi celorlalţi, fiindcă ştii caă e înfumurat şi violent. Şi e mai tare decît tine.

X zîmbi cu modestie. Apoi îmi spuse simplu:
-Fii atent. Eu, într-adevăr, sînt mai slab şi mai fricos decît Y , recunosc. Dar îţi demonstrez că-l snopesc în bătaie, o să-l fac troacă de porci aici, în faţa ta, iar el nu se va atinge de mine, ba, dimpotrivă, va fi fericit şi va spune că-s ăl mai bun prieten al lui.

N-am avut vreme să-i răspund, căci vuietul aplauzelor ce marcau sfîrşitul actului ne copleşi. Peste cîteva clipe în uşa cabinei apăru figura de atlet a lui Y.

-E o nebunie! gîfîia el cu faţa aprinsă. E a treia oara cînd mă cheamă la rampă...

În aceiaşi clipa X sare la el şi-i altoieşte un pumn zdravăn în piept.

Am înghetat. Şi Y se uita uluit la X; rămase "bouche beee", precum o maimuţă ce realizează că banana primită cadou e de plastic.

X în schimb, îl privea calm, rînjind cu gura pînă la urechi. Apoi îşi ridică din nou pumnul:
-Mă porcule- strigă vesel şi însufleţit, izbindu-l încă o dată-n piept. Eşti dat dracului! Asta cum o mai făcuşi ?! Eşti extraordinar!

Y începu să surîdă:
-Este că a fost bine? întreabă fericit.
-Bine ?!...te-am urmărit din culise...Cum ai născocit improvizaţia aia de efect?... Mă...mă, ticălosule (şi opintindu-se, îi mai arde una în umăr). Am spus-o întotdeauna, mă porcule, că într-o zi o să ne arăţi tu ce ştii( zbang, încă una după ceafă).

Y se-mpleticea beat de fericire:
-Eşti tare drăguţ...
-Nu mă-ntrerupe, animalule! Ai talent, auzi, bă, ai talent şi pace! eşti un talent porcesc, pungaşule! Eşti un porc, un derbedeu, da' ai talent, măăă...ce-i drept e drept! Mă... mă derbedeule (croşeu la ficaţi)...vită încălţată (şpiţ în glezne). Un singur lucru aş vrea să ştiu...(directă în arcade), de unde dracu' ai moştenit, mă, talentu' ăsta nesimţit de mare pe care-l ai?!

Cu vînătăi sub ochi, Y îngaimă fericit:
-Oh, îţi mulţumesc că eşti atît de drăguţ cu mine...
-Ce,mă?! Eu drăguţ? Pe dracu! Şi adică, de ce să fiu drăguţ? Poţi fi drăguţ cu o secătură ca tine?...Da', n-am ce face , dacă ai talent... ai şi gata! Asta nu ţi-o poate lua nimeni...Eşti un dobitoc? Eşti !(tras de perciuni) Da' ai talent cu caru'! Nici nu-nţeleg cum e posibil ca un analfabet, un prost ca tine, măăă...(palmă răsunatoare peste ceafă) un cap sec, o căpăţînă de dovleac ca asta...(directă la ureche, cu contuzii imediate) o asemenea scursoare a speciei umane...

Aci Y se uită o clipă nedumerit:
-Poftim?!...
-...de unde poate avea atîta talent, atîta spontaneitate, adevărat har de la Dumnezeu!...îşi continuă X vorba cu un calm desăvîrşit.

Faţa lui Y radia din nou ca a unei maimuţe în faţa unui bananier la vremea recoltei. Ar fi vrut să spună ceva, dar în clipa aia regizorul năvăli pe uşă poftindu-l pe rampă, sp răspundă la aplauze.

Cînd s-a-ntors, îl luă pe X deoparte şi îi spuse:
-Dragul meu, tu ştii cîţi duşmani am eu în teatru...dar azi sînt fericit...văd că am şi eu un prieten adevărat, care nu mă invidiază, care-mi recunoaşte valoarea. Îţi mulţumesc, dragă X...Poţi conta pe prietenia mea oricînd. Ai fost, într-adevăr, TARE drăguţ...



'Ai să ne-auzim manipulatori