Denunţătoru'...

Se zice că dacă vrei ca aventura vieţii să fie completă, îi musai să treci prin toate experienţele pe care ţi le oferă lumea asta de rahat! Aşadar, nu era cazu' să fiu supărat că eram pe cale de a petrece o bucata de vreme în puşcărie. Şi nici nu eram. Supărat, zic... eram mai degrabă uluit pentru că toate astea erau consecinţele acuzelor unui cretin! Crezute şi condamnate cu mînie de către alţi cretini! Greu aveam să-mi revin din starea-mi de uluială! Şi nici nu bănuiam ce o să-mi rezerve viitorul apropiat şi nici cît de jos poate coborî un om...
Şedeam pe bancheta din celulă iar privirea-mi zburda peste pereţii acesteia unde diferiţi zugravi îşi încercaseră talentul pentru a-şi exprima, fiecare după puteri, dragostea sau ura vizavi de diferite personagii din viaţa lor. La un moment dat, apare un gardian şi mă anunţă că sînt căutat la vorbitor. Mă ridic rapid şi bucuros în acelaşi timp, crezînd că este vorba de avocatul meu...puieţii de speranţă îmi sînt degrabă seceraţi de rînjetul ce se-ntinde pe lătăreaţa faţă a gardianului în timp ce mă anunţă deosebit de bucuros:" Neah, nu-i avocatu', e alt tîmpit. Gheorghe Falcă!"

Rămîn blocat şi răcnesc cu uimire:" Falcă?!! Imposibil!!!"
" Şi io am zis tot aşa. Imposibil să te cheme în halu' ăsta!", torăie gardianul în timp ce deschide uşa celulei. " Unde mai pui că are şi o faţă tristă. Dreptu'-i că şi eu aş fi trist dacă aş arăta ca el", continuă cerberul, demonstrînd că pînă şi dobitocii pot fi amuzanţi. Involuntar, bunînţeles...
" Nu, măi bade, baiu-i că tocma' din cauza acestui individ zac aici, în prevenţie! El e cel ce m-a denunţat că aş fi falsificat nişte poliţe, că aş fi bigam şi că aş fi furat un palton din cuier de la Iunion!", încerc să lămuresc cerberu'. Aş fi încercat mai mult, da' îmi răcesc gura pomană. Oricum, ajunsesem la vorbitor. Am intrat cu băgare de seamă, să nu care cumva să-mi sară fălcosu' în spinare. Nu era pericol, stătea la masă şi pufăia o mahoarcă.

M-aşez tacticos la masa din mijlocul camerei şi-i dau bineţe: "Bună ziua! Iartă-mă că te primesc într-un cadru atît de modest. Ştii, în ultimul timp n-am prea avut chef de amenajări interioare."
"N-are importanţă. Oricum, nu-i vina ta pentru aspectul camerei. Dar, dă-mi voie să mă prezint: Gheorghe Falcă mă numesc". Şi, cu o nuanţă de ameninţare-n glas, mă-ntreabă: "Ai auzit de numele acesta?!"

Îl privesc chiorîş. Mă uit în ochii lui şi din privirea-i bovină înţeleg că vorbeşte serios...e clar că nu-i cazul de a mai încerca miştouri subtile, omu' are imaginaţia unui sac cu cartofi: "Da, mă rog...Cu ce-ţi pot fi de folos?", îl întreb niţel încurcat.

Ridicînd tonul incepe a turui: "Să nu mi te bîlbîi! Tu ai comis o faptă oribilă împotriva mea!!! Nu-ncerca să negi. Ştiu totul. Dar, nefiind un tip ranchiunos, am venit aici pentru a-ţi da posibilitateade a repara răul pe car' mi l-ai făcut!"

Uluit la culme încerc să-ngaim: " Nu-nţeleg nimic..."
"Hai, hai, nu-mi fă pe niznaiu', înţelegi foarte bine! Tu eşti cel ce m-a denunţat!!!", orăcăie-n timp ce trînteşte autoritar cu pumnu-n masă.

Uluirea-mi creşte la cote nebănuite: "Eu te-am denunţat pe dumneata?! Mă nene, tu eşti cel ce m-a denunţat pe mine!"
Mi-o taie categoric: "Asta-i altă poveste! Acum e vorba despre faptul că TU m-ai acuzat de calomnie!" Agitîndu-şi mîinile într-un mod ce mi-aduce aminte de "artişti" precum cei de la Paraziţii, turuie necontenit: "Ştiu că ai fost de bună credinţă cînd, în cursul anchetei, ai declarat că te-am calomniat! Dar e imposibil ca tu să nu-ţi dai seama ce înseamnă această declaraţie! Ştii ce-ai făcut?! E în joc onoarea mea, domnule!...Onoarea mea..."

Încerc să profit de pauza pe care-o ia pentru a-şi trage răsuflarea şi, chiar dacă ajunsesem la stadiul de tablou din cauza uimirii, reuşesc să strecor şi eu cîteva vorbe: "Să am iertare, dar atunci cînd dumneata m-ai...". Hmm, din păcate momentul de respiro a fost scurt. Şi, probabil că vorbisem deja prea mult, că-l vaz ridicîndu-se-n picioare şi cu un ton ce nu suferea contrazicere, îşi continuă spiciul:

"...Eu te-am denunţat că eşti bigam, că ai comis pruncucidere şi că ai furat un palton de la Iunion. Poţi să mi-o spui verde-n faţă, nu trebuie să te ruşinezi. Da, eu te-am denunţat. Dar, în schimb, tu ce-ai făcut? Ai declarat în plină dezbatere a procesului că astea-s calomnii! Adicătelea, ai afirmat despre mine că aş fi calomniator!"

Dau să zic ceva da' numa' cel văd că ridică un deget şi decretează ameninţător:" Pardon, acuma EU vorbesc!" (bag sama d'aia am gîtul uscat, că numa' eu vorbisem pîn'acum). "M-ai acuzat pentru calomnie cu toate că ştiai foarte bine că nici una din faptele pentru care te-am denunţat nu corespundea adevărului. O ştiai foarte bine. Să nu negi! Si, cu toate acestea, m-ai denuntat!!"

Pff, omu' ăsta a reuşit performanţa de a mă lăsa cu gura căscată. Totuşi reuşesc să-ntreb: "Cum...cu toate acestea?!!...Cum întelegeţi, vă rog, această expresie: cu toate acestea?"

"Auzi?! Cum o-nţeleg? Ei bine, dacă ar fi adevărate faptele de care te-am acuzat, procedeul tău să zicem că ar fi într-o oarecare măsură scuzabil, fiindcă, în acest caz, nu aş fi ameninţat de pericolul care mă paşte acum. La dezbatere aş putea face dovada că tot ce ţi-am pus în cîrcă este adevărat, prin urmare nu aş putea fi acuzat de calomnie! În consecinţă..."

"În consecinţă?...", încerc să-i tai elanul. Fără succes, bunînţeles, el continuîndu-şi retorica. Chiar cu un aer de superioritate aş zice:"În consecinţă, aş fi achitat imediat. Asta-i o chestie clară! Dar aşa? Îţi dai seama ce se poate întîmpla cu mine în situaţia de faţă?! Aş putea fi trimis în judecată pentru calomnie, aş putea fi condamnat şi chiar închis, iar onoarea mea ar fi pătată pe vecii vecilor!"

"Amin", apuc să zic şi eu. Doar atît, că-ncepe iar demonstraţia de logică a fălcosului, cu acelaşi ton ridicat:

"Nici o vorbă, te rog; procedeul tău nu poate fi justificat. Pe scurt: tu, deşi ştii că nu-i adevărat nimic din cele afirmate de mine în contul dumitale, totuşi m-ai denunţat! ( continuă cu o voce tremolată) Ăsta-i procedeu? Asta-i omenie? Să mă denunţi pe mine... om cu cinci copii să mă expui oprobiului public şi rigorilor brutale ale legii?! Dar, făcînd abstracţie de îngrozitoarele consecinţe, făcînd abstracţie de faptul că ai mei copii vor ajunge muritori de foame...că soţia-mi se va sinucide... făcînd abstracţie de toate acestea... te-ntreb: ce se va alege de numele meu curat, cinstit şi imaculat?... (na, iacătă-l că plînge) Onoarea... Onoarea mea! (îşi scutură pumnii şi, ca să-mi intre bine-n cap, mai zice o dată ...) Onoarea mea!..."

Acu' deja plînge cu sughiţuri. Chimeşa sare pe el, lacrimile i se-nnoadă-n obraji. Cu un efort supraomenesc îşi stăpîneşte suspinele şi-şi continuă discursul:
"Îţi dai seama că nu am meritat aşa ceva din partea ta, nici eu, nici familia mea...Dar ştiu că tu nu se poate să fii un infam, tu nu poţi să fii ca ceilalţi oameni care fură paltoane, ucid copii, falsifică poliţe...Ştiu că tu eşti un om bun, nu o să prăvăleşti în prăpastie o familie demna de o soartă mai bună!". Trage aer în piept şi-mi trînteşte o rugăminte: "Dacă dumneata recunoşti toate faptele pentru care te-am acuzat, onoarea mea va fi salvată iar tu vei scăpa de remuşcarea chinuitoare că mi-ai distrus viaţa şi familia!"

Mă prăbuşesc uluit pe scaun exact în momentul în care gardianul ne anunţă că vizita s-a încheiat. Gheorghe Falcă mai apucă să-mi transmită din vîrful buzelor că apreciază ajutorul meu şi va conta pe mine...Cîteva secunde rămîn împietrit la masa de la vorbitor. Brusc, mă hotărăsc: îi spun gardianului că vreau să fiu audiat urgent deoarece doresc să fac o declaraţie de recunoaştere a vinovăţiei mele.

Nu foarte mirat, gardianul beleşte fasolea la mine: "Ahaa, deci, totuşi ai săvîrşit acele oribile fapte?"

" Da de unde, îi replic sec, n-am săvîrşit nimic, dar nu vreau să mă întorc într-o lume unde aş putea întîlni un asemenea individ!"



'Ai să ne-auzim denunţători!


C.

Printre statui...

Auzit-aţi de Dabija ? Nu, nu ăla, domnitorul...Cică nenea asta ar fi fost mare pescar şi, în cinstea acestei frumoase activităţi, ar fi bătut o monedă moldovenească pre numele ei" şalău"(dupa mult mai cunoscutul "schilling"). Ei, şi dacă tot avea omu' produs excedentar de monedă, s-a gîndit(şi bine-a făcut), să încheie o lucrare începută de-un predecesor de-al lui. Da' care?...că-n bunu' obicei strămoşesc, muuulte lucruri stăteau neterminate, că-z doară "primu' pas e mai greu, la al doilea ne hodinim o ţîră"!

No, şi cum stătea bietul vodă cumpănind la viitoarea acţiune,iaca , o voce-i şopteşte şăgalnic:" Bârnova, mă blegule"! În urma unui asemenea mobilizator îndemn,se urcă în spinarea unuia(cal) şi tropăie voios către locaţie, aşa la vreo 20 de kilometri de Oraşul celor şapte coline unde , zic cronicarii , se loveşte de desişul Codrilor Bârnovei. Codri ce-au rămas doar în cronici, că între timp s-a inventat drujba!

Ei bine, acolo la Bârnova, în mijlocul unui peisaj idilic, o mîndră mînăstire a-nceput a se construi sub domnia lui Miron Barnovschi( drag nepot de-al lu' Ieremia Movilă), prin 1620,iar vodă Dabija-i va tăia panglica prin 1665. La un prim impuls ar fi vrut să numeasca mînăstirea dupa el; dar la gîndul că oficializarea unui sfînt lăcaş cu numele Dabija ar deveni un veşnic prilej de miştouri şantiereşti, s-a stabilit să se rămînă la numele ctitorului.

Suflet de hoinar, domnul vodă nu rezistă a sta locului pînă-i gata lucrarea, aşa că o pune de-o plimbare în lung şi-n latul zonei, chestie care-l face să dea de minunăţii la car' nici nu se-aştepta:ba Pietrăria de pe dealul Repedea, ba' de urmele unei cetăţui neolitice,cică, de pe vremea lui Negru Vodă, ba de ruinele unei biserici de piatră, ridicată în secolul XVII de un boier pe nume Cujbă.

Furat de frumuseţea peisajelor ce-mbinau plăcut unduirile line ale dealurilor, vîrfurile semeţe ale copacilor, mireasma placută a florilor şi, nu în ultimul rînd, liniştea din desele păduri, ajunge-ntr-o poiană ce-i pătrunde-n inimă de cum o vede. Şi nu-şi dă seama de ce: să fie oare de la urmele unui schit din care-au rămas doar nişte ruine acoperite cu frunze şi-un clopot agăţat într-un stejar, printre care parcă se-ntrezăresc tăcutele chipuri ale vechilor sihaştri şi care impun adînc şi pios respect?

Sau să fie de la bucuria provocată de gîndul că aci, în Poiana cu Schit, peste mulţi ani , va fi un loc unic în Moldova şi chiar în ţară? Pentru ca aici, prin anii 1980, vor fi aduse cu mari eforturi blocuri imense de piatră taman de pe Dealul Repedea.

 Bunînţeles, dacă bietul vodă ar fi ştiut ce urma să se-ntîmple cu viziunile sale, cre' că nu s-ar mai fi chinuit să viseze. Pen'că, se pare că trăirile spirituale pălesc în faţa indolenţei, a nesimţirii; nemernici fără de suflet au tăiat şi distrus, ba mai mult, s-au apucat chiar să fure din pietrele vechiului schit!

Timp mult a trecut de-atunci...şi fiecare om care (mai) ajunge pe acolo stă şi se-ntreabă, oare mai poate fi renăscută poiana care ziua răsuna de entuziasmul meşterilor pietrari; poiana-n care se adunau seara în jurul focului şi depănau poveşti pînă după miezul nopţii. O mai putea fi ea renăscută? Io, unu', zic că merită încercat!



'Ai să ne-auzim renăscători!

 C

Io cre' că se poate...

Iniţierea:

"Băiet fiind păduri cutreieram"...da dom'le, exact ca în poveste...totul a-nceput prin anii'80, cînd cineva ( nu spui cine, persoană importantă, vericule), a-nceput a mă-nvăţa cum să descopăr locuri în care m-am aflat pe mine însumi, cum să-mi arunc privirea peste oameni şi locuri şi cum să mă las dus de val de muzica tăcută a naturii.
Ca orişice novice, am început cu ceva uşor, ceva care să nu mă sperie dar, totodată, să-mi provoace acea dorinţă de a reînnoi experienţa.Nimic mai simplu, avînd în vedere că Cindrelul este la o aruncătură de piatră(dacă ai dus piatra-n gură v'un ceas).Mi-aduc aminte cum într-o dimineaţă ţopăiam de pe un picior pe altu' în faţa autogării, încărcat cu un rucsac ce părea uriaş, bucuros că, în sfîrşit , o să ajung şi eu , un puţoi, acolo unde mergeau numa' oamenii mari :D

Îmi stăruie şi acum în memorie autobuzul ce urca şi cobora pe uliţele strîmte ale Răşinariului, provocînd o larmă de nedescris în liniştea uneia dintre cele mai vechi aşezări din Ardeal. Mîndră aşezare..."Sat în margine de codru,/ Revărsat sfios în vale...", cam aşa-şi descria Octavian Goga satul în care s-a nascut..."Comună de tăietori de păduri şi ciobani autodidacţi care aveau biblioteci mari şi vorbeau despre Hegel", după cum spunea gînditorul din Răşinari, Cioran ...

Ieşit din sat, autobuzul trecea pe lîngă pîrîul Ştezii şi-şi începea, gîfîind, urcuşul de lîngă cabana Curmătura Ştezii spre Păltiniş. Ajuns în staţiune, înconjurat de brazi(da, încă mai erau), mă uitam uimit şi mi se părea că o pensulă divină îmbinase armonios culmile munţilor din preajmă cu pădurile ce-mi păreau ameninţătoare.

 Am pornit la drum vesel nevoie mare, pînă la cantonul silvic , de unde mi se înfîţişa un peisaj de neînţeles pentru mintea mea de copchil : un platou imens în mijlocul căruia se iţea o stînă cu tot arsenalu' în dotare( oi, ciobani,măgari şi cîini...tulai doamne, da' ce cîini...). Platoul de la Onceşti era mărginit de-un codru ce părea să-şi schimbe faţa cu fiece metru cu care te-apropiai de el...

Parcă simt şi acum fiorul ce m-a cuprins în clipa-n care am îndrăznit să pătrund în mîndra cetate a pădurii, temerea ce-o aveam ca nu cumva să deranjez ceva din ordinea pe care o forţă divină o rînduise în acele locuri, sfiala cu care vorbeam de teamă să nu-ntrerup liniştea cu car', de bună seama, natura-i obişnuită...

Cu pas uşor, ascultînd fiecare foşnet al frunzelor şi admirînd fiecare strop de apă ce curgea şovăitor printre noduroasele rădăcini ale bătrînilor arbori, încercînd să-nţeleg limbajul tainic al muntelui, am ajuns la capătul traseului, cabana Gîtul Berbecului...

Mi se părea că sînt la limita dintre real şi ireal...Nu există cuvinte să poată exprima sentimentele provocate de ceea ce vedeam atunci pentru prima oară: desfăşurate cu mare măiestrie, în acelaşi loc, cele trei mari bogăţii ale pămîntului: munţii, pădurile şi apa!

Şocul:

Mulţi ani au trecut de-atunci...Prin 2000 am vrut să mai dau o raită prin cele locuri, să văd cum s-au schimbat după marea revoluţie...Răşinariul încă mai păstrează din farmecul bucolic dar căruţele-s tot mai puţine, pe uliţele strîmte circulînd tot mai multe maşini...platoul Păltinişului a intrat şi el în rîndul lumii moderne, vile,palate şi alte monstruozităţi ridicîndu-se cu nesimţire în locul unde de drept se-nălţau falnici brazi...
Cu inima strînsă trec pe lîngă stîna părăsită, intru-n codrul meu drag blestemînd făr' de-ncetare prostia omenească. Mă linişteşte doar gîndul că o s-ajung în curînd la cabană. Şi ajung. Şi înlemnesc. Nu-mi vine a crede ochilor. Totul e scrum. Paragină. Dezastru. Cad în genunchi şi-ncep a mă smiorcăi ca puţoiu' de-acu douăj'de ani...

Din tot ce cunoşteam, doar cantonu' lu' nea Blegu, paznicul barajului, mai era la fel. Şi bătrînul paznic, care-ncepe a-mi povesti cum nişte jeguri umane au dat foc cabanei. Şi alte jeguri au cumpărat terenul, lăsînd totul în paragină...

Am plecat de-acolo cu o rană-n suflet, rană ce nu se va lecui curînd...Dar m-am hotărît să nu las lucrurile aşa. Am învăţat să cred în mine şi-n pasiunile mele şi-am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi îdeplini visul : să stîrpesc mizeria, să dau peste bot tuturor jegurilor ce populează, din ce în ce mai mult, minunatele locuri pe care natura, în nemărginita-i bunătate, ni le-a dăruit.

'Ai să ne-auzim curăţitori!


 C.

Cuib de vulturi

Dacă e sa te iei după spusele doamnei Wikipedia,Tranfăgărăşanul,drumul construit peste Munţii Făgăraş ar începe din comuna Bascov ,judeţul Argeş;pesemne că era amorezată!Noroc cu domnul Google care a reacţionat prompt,trîntindu-i o palmă peste ceafă,astfel că doamna în cauză şi-a revenit şi declamă cu voce tremurătoare,respectînd realităţile din teren:concurentul Transalpinei din Parâng,începe de pe la km 61,dincolo de comuna Arefu!

O comună în nordul judeţului Argeş,compusă de satele Arefu,Căpăţînenii Pămînteni şi Căpăţînenii Ungureni,cu o istorie agitată,strîns legată de renumitul Vlad Ţepeş!Care,deşi a ajuns la poarta Făgăraşilor doar în calitate de călător grăbit(aşa se numeau pe atunci cei ce încercau să scape de furia otomanilor),avînd în vedere că localnicii l-au salvat de turcaleţi,şi-a făcut totusi timp să-i cadorisească pe binefăcători!Observînd că sătenii(de-atunci) nu-s mari amatori de gipane sau merţane,dar băgînd de samă că localnicilor li se cam scurgeau ochişorii după păşunile ce se-ntrevedeau în afara satului,Vodă Ţepeş a dictat secretarei un hrisov prin care dăruia comunei Arefu 16 munţi şi 10 “înţărcători”, adică locuri în care se ţin turmele de oi.
Printre cei zece munţi,era unul mai special ,muntele Căprişoara sau Cetăţuia!De ce special:păi,în primul rînd din pricina aspectului de pinten stîncos înălţat deasupra Cheilor Argeşului,şi-n al doilea rînd datorită cetăţii construite în vîrful pintenului:Cetatea Poenari!

 Cunoscută şi drept "cuibul de vulturi al valahilor",făcea parte, dintr–un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţarii Româneşti şi se pare că a fost înalţată de legendarul domn Negru Vodă,ca loc de refugiu sau de adăpostire a vistieriei ţării şi bază în sistemul de apărare împotriva invadatorilor!

 După cum spuneam,cetatea-i cocoţată în vîrful muntelui cam la 850m altitudine,protejată de pante abrupte, iar accesul se face urcind o scară ce numără nu mai puţin de 1480 de trepte(o mică Golgotă mioritică) ce şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag!

Peisajul ce se înfăţişează înaintea ochilor este unic prin strania lui frumuseţe, ce provoacă dese opriri pentru bucuria ochiului şi a sufletului!Da',la urma urmei,nu-i concurs...aşa că-i bine să nu treci în grabă prin locurile acelea!Odată ajuns în ruinele cetăţii,aerul tare care-ţi îmbujorează faţa şi culoarea incredibilă a cerului te lasă fără cuvinte!Una dintre cele mai atrăgătoare panorame ţi se deschide-n faţa ochilor,se văd viaductele ce coboară de la barajul Vidraru, iar în ceaţa depărtării se întrevăd piscurile Făgăraşului şi plaiurile Iezerului şi Păpuşii.

Fermecat de peisaje,încă sub influenţa poveştilor depănate de către ghidul local,ţi se pare că,în liniştea ce domneşte în jurul tău,se mai aude ,în surdină, zgomotul săbiilor oştilor lui Vlad Ţepes şi urletele de groază ale otomanilor măcelăriţi de viteaza armie munteană!
Se spune că Vlad Ţepeş a refăcut şi întărit cetatea, folosind pentru aceasta şi munca forţată a unor tîrgovişteni răzvrătiţi şi"hicleni" , voind astfel să pedepsească boierii care îi uciseseră un frate!Îmi pare mie că nu mai există răzvrătiţi sau "hicleni" prin ţara noastră,d'aia cetatea a devenit o ruină;nu ai pe cine pune să muncească!

Cetatea Poenari a fost ultimul refugiu al domnitorului înainte de a pleca în Transilvania. Ea a fost una din fortificaţiile care au contribuit la victoria finală a românilor din anul 1462.Văzînd cît este de izolată în sălbăticia muntelui,ţi se naşte întrebarea" cum,pe unde a scăpat din încercuirea otomană"?!Păi,cică l-ar fi ajutat o săteancă,potcovind copitele calului cu potcoavele invers, ca şi cum ar veni-dărăt şi nu s-ar duce-nainte,inducîndu-i în eroare pe urmăritori!Hm,legende ...

Nu ştiu de ce,da' parcă şi noi am încălţat şlapii invers!Sau o fi doar o impresie!


'Ai să ne vedem încălţaţi corespunzător!

Lăcaşul campionilor

După cum bine ştiţi,şi dacă nu ştiti,aflaţi acu',în anul 336 îHr domnul Filip Macedoneanul suferă un banal dar curios accident:în toiul verii patinează şi cade-ntr-un pumnal; de vreo 27 de ori!Astfel fiul său cel mare, Alexandros III Philippou Makedonon,devine drept stăpînitor de armată puternică cu tot ce avea aceasta-n dotare:cavalerie, infanterie şi catapulte, plus un însemnat spirit de cuceritor!Spirit care-i călăuzeşte paşii într-o tură cu falanga pe la vărsarea Oltului,în ideea unui antrenament cu geţii cei viteji pînă la dibuirea adevăratului adversar-perşii cei fricoşi!Bătălia a fost scurtă dar istovitoare,din pricina holdelor ce se rumeneau la soare neculese,praful ridicat provocînd Săndelului o sete demenţială!Fapt pentru care-i dă pinteni armăsarului dintre ilustrele-i picioare în căutarea unei surse de apă potabilă,da' care să nu fie de vişine,că balonează!Pesemne că uitase capacităţile lui Bucifal,astfel că ,în urma îndemnului din coaste,acesta face un salt imens,taman pînă aproape de Potaissa!

La aterizare, Bucifalul(devenit Ducipal,probabil v'un nickname),îţi înfige adînc copitele-n pămînt,dar suspensiile fiind oarecum suprasolicitate îl obligî să troznească şi un bot în ţărînă, chestie care-l face deosebit de nervos şi fornăie năpraznic(urmele de copite şi de nări se mai văd şi astăzi); Săndel,slobozind un "Oh,shit"(moştenire de la grosul armatei, hopliţii, care vorbeau cel mai porcos din toată unitatea), şi-a împlîntat sabia în pămînt! Atunci au tîşnit apele... Izvorul lui Alexandru Macedon,sau, după cum scrie pe o stîncă ,citeţ,cu vopsea roşie :"Izvor"!Basmele spun că Alexandru cel Mare ar fi fost unul dintre primii campioni ce-au adăstat prin locurile acestea mult prea salbatice chiar şi pentru nebunia cotidiană în care-şi ducea existenţa cazonă!

 N-a trecut mult timp şi iacătă că apar în zonă romanii,construind o carieră de calcar cam la v'un km de intrarea în Cheile Turzii,în locul denumit sugestiv „Piatra Tăiată“!Cîteva monede căzute,cel mai probabil, din buzunarele barbugiilor acelor vremi(o tetradrahmă, un denar din timpul împăratului roman Domiţian, un denar din vremea lui Macrinus) indică, pe lîngă existenţa unei aşezări în preajma carierei de calcar, şi prezenţa unor campioni ai sporturilor de masă!Care,bineînţeles,ne-au lăsat moştenire,pe lîngă situri arheologice,drăgăstoase expresii latine precum "merda"..."stronzo"!

  Înaintînd în timp,aceste locuri ce par la limita dintre real şi ireal au parte de vizita altui campion,de data asta un campion al cavalerismului în ciuda faptului că avea origini ungare:Ladislau I, cunoscut şi ca Sfîntul Ladislau!Cică aista, urmărit fiind de tătari, a început să se roage la Dumnezeu şi să arunce monezi de aur în urma lui!Ca urmare, inamicul fiind lacom a început să strîngă aurul. Rugăciunea lui Laci(ceva gen " basz meg...") a fost ascultată şi monezile de aur s-au transformat în bucăţi de pietre, după care stînca s-a crăpat în două şi numai Ladislau a reuşit să sară peste crăpătură, inamicul fiind tras înapoi de greutatea aurului transformat în piatră. Acele bucăţi de piatră care seamănă cu monezi există şi astăzi în chei sub denumirea de nummulites perforatus!

Pe la 1601, un alt mare campion apare prin zona,Mihai Viteazu; dar nu reuşeşte decît să transmită un scurt "Siktir" adversarilor,fapt care duce la micşorarea înălţimii domniei sale!Cu un cap!

 Numeroasele peşteri săpate în calcarul pereţilor , pe lîngă faptul că îmbogăţesc frumuseţea sălbatică a peisajului, au avut şi o importantă utilitate :folosite în repetate rînduri drept adăpost al localnicilor, au ajuns să poarte şi numele de "Cetăţi ale Turdei".Una dintre acestea este menţionată într-un docoment datat 1703 , ca adăpost a unei cete de răzvrătiţi condusă de căpitanul Nichita Balica. Cu oamenii săi, căpitanul atacă garnizoana austriacă din împrejurimi, moment în care-i văduveşte pe habsburgi de ceva creiţari,reţeta pentru şniţel vienez şi,bineînţeles dulcele apelativ "Arschloch"!

  Acu',în zilele noastre,Cheile Turzii-s îndrăgite de alpinişti!Multe trasee importante,de dificultăţi diferite; ăl mai căutat este Peretele Uriaş,pornind semeţ direct din apa Hăşdatei, înalt de peste 200 m.

 P'acolo,într-un peisaj molcom şi liniştit,este o căbănuţă îngrijită de-un nene savuros cu mustaţa şi barba albe şi limbajul viu... nea Ovidiu, alpinist şi parapantist şi el...Te-ai aştepta să folosească expresiile moştenite la foc automat...dar nu,moşu' pare conştient că limba română e suficient de diversă şi bogată dacă vrea s-o utilizeze ca armă împotriva cuiva!Ca atare,decît să condimenteze fasolea, preferă să facă uz de infinitele posibilităţi civilizate !

    'Ai să ne-auzim civilizatori!


   C.

Ciobanaşul cel, hm... viteaz...

Umblă vorba prin tîrg că-n vremuri demult apuse lumea era mai simplă, şi ,poate, mai frumoasă. La fel ca şi vorba umbla pe potecile munţilor Făgăraş un tînăr ciobănaş chipeş, drept ca un trunchi de brad, voinic şi isteţ; al cincilea băiet al unei femei sărace, rămasă văduvă de tînără, era singurul ce nu-şi rostuise viaţa rămînînd necăpătuit, slugă la un boier ce era stăpînul unei tîrle frumoase, undeva pe lîngă Valea Sărăţii.

Tare mult îi mai plăcea lu' Bîlea (că aşa-l chema pe berbant) să hoinărească pe coclauri cu mioarele, din primăvară pînă-n toamnă, nebăgînd în seama nici mustrările bătrînei sale mame, nici trecerea timpului. De altfel, deşi ajuns la vreme, se împlinise de toată minunea şi-şi întărise puterile, numa' cu capu' tăt prin nori umbla; că numa' aşa se explică de ce s-a-ncumetat a se lupta cu o namilă de urs ce dăduse iama în cioporul de oi, într-o iarnă, undeva pe lîngă Piatra Prînzului.

Vestea că un chipeş viteaz ( aşa le zicea şi pe vremuri nesăbuiţilor) hălăduieşte prin munţii Făgăraşilor s-a răspîndit rapid din gură-n gură( un fel de Şipşirip străvechi), ajungînd şi la urechile unui bogătan de prin Cîrţişoara, mîndru posesor al unei averi măricele şi al unei prea mofturoase fete. Fătuca asta cică era tare frumoasă, cu părul bălai ( cum altfel?:D), refuzase mulţime de peţitori din motive doar de ea cunoscute. Ei bine, la slujba de duminică ţinută în fumoasa mănăstire „Santa Maria de Candelis” (sau mănăstirea Cîrţa), a citit în Chipceaslov despre minunatul viteaz şi brusc i s-au aprins călcîiele dupa aista, spre disperarea moşului care nici nu visase să-şi dea fata ( da' mai ales creiţarii) pe mîna unui cioban.

Dupa o serie rugăminţi exprimate isteric cu condurii-n podea, se lasă convins , încarca lada de zestre în cîrca unor servitori şi-o trimite să se-ntîlnească cu alesu' inimii,undeva prin căldările Bîlei , loc unde trebuia să sosească şi viitorul ginerică.


Între timp, ciobănaşu' nostru , dupa ce lăsase-n urmă Custura Sărăţii, mai aruncă o privire către Acul Cleopatrei şi ţopăie sprinten pînă pe vîrful Negoiu. Îşi aruncă privirile-n jur, parcă presimţind că nu va mai ajunge p-aci. Îmbrăţişează zarea cu ochii , încercînd să-şi imprime-n suflet imaginile urieşilor lumii, după care purcede la drum prin Strunga Dracului.

Se opreşte cîteva clipe să-şi ude buzele sărutînd apa lacului Călţun, ştiind ca nu mulţi or mai avea privilegiul de a-l vedea aşa curat şi pur...

Continuă pe un drum sinuos printre pereţi înalţi de stîncă, urcă şi coboară( parcă la nesfîrşit) pantele abrupte ale Laiţei şi Laiţelului, stă un moment pe Turnul Paltinului să se holbeze uimit la nişte capre negre care ţopăiau zălude printre bolovani provocînd alunecări masive şi reuşind să supravieţuiască de fiecare dată. Mai aruncă o privire lacomă către priveliştea ce i se deschide în faţă, crestele colţuroase ale Munţilor Făgăraş se văd ireal de frumoase, ca în poveştile alea de le zice basme , după care coboară spre locul întîlnirii cu cea care se zice că i-ar fi fost sortită.

Legenda spune că s-au plăcut la prima vedere, gurile rele spun că doar averea moşului combinată cu dorinţa fătucii de-a fugi de-acasă au făcut posibilă împreunarea...nimeni nu ştie sigur. Cert este că ceva n-o fo' tocma' cuşer, pentru că Dumnezeu drăguţu' o fo' tare mîniat şi porni o viforniţă cu zăpadă de nu se mai vedea lumea. Turmele erau luate de furia vîntului şi purtate în neştire prin văgăuni ori înecate în lac. Bîlea şi fătuca fugeau ţinîndu-se de mîini căutînd disperaţi un adăpost, dar un val uriaş de zăpadă pornită de pe culmi îi izbi şi-i purtă în străfundurile apelor lacului ce de-atunci va purta numele (nesăbuitului)viteazului ciobănaş: lacul Bîlea.

După mulţi, mulţi ani de la povestea de mai sus, tot din nechibzuinţă, furia naturii combinată cu Incompetenţa, Inconştienta şi Iresponsabilitatea au dus, în 17 aprilie 1977, la producerea celei mai ucigaşe avalanşe din munţii noştri: 23 de persoane au pierit zdrobite: 19 elevi de la Liceul Bruckenthal Sibiu, 3 profesori şi un turist braşovean. Trecînd peste acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate dar sigur inutile, ceea ce a rămas în urmă sînt, iaca, 34 de ani de lacrimi şi o placă comemorativă.

 'Ai să ne-auzim chibzuitori!

 C.

Linişte pierdută

Prin 1852 au sosit în Bucureşti primele surori din Nymphenburg (Germania), care au deschis prima şcoală din Principate pentru fete “Institutum Beatae Mariae Virginis” (astăzi Congregatio Jesu), ce-şi propunea să educe tinerele fete sărace din suburbiile marilor oraşe! Bineînţeles că fetele celea ,pe lîngă educaţie, aveau nevoie şi de-un loc pentru recreere şi reculegere; un loc unde să se plimbe prin pădure admirînd culorile frunzişului în zilele însorite de toamnă, dar care să aibă şi ieşiri în gol pentru a admira privelişti; un loc la care să ajungă relativ uşor,dar cu poteci mai puţin umblate, pentru relaxare-n linişte...Alegerea locaţiei devine o treabă delicată (iubiţii noştrii Carpaţi erau plini de asemenea locuri),dar mocanii din Săcele(loc unde au adăstat o noapte), le prezintă argumente convingătoare pentru a rămîne în zona Pietrei Mari:" Nu mereţi în Postăvaru că acolo-i loc de bancuri şantiereşti"! Uite-aşa au apucat pe poteca de la Dîmbul Morii- ar fi putut rămîne ş'acolo,da' parcă se vedeau,deja, locurile pentru grătare!

 Urcînd prin pădurea primitoare ce lăsa să treacă printre copaci razele soarelui pentru a lumina cărările umbrite, vedeau roua dimineţii strălucind ca nişte diamante în montura aurie a frunzelor ce încă nu căzuseră; mirosul de răşină şi aerul tare le inunda plămînii, iar liniştea-ntreruptă doar de susurul micului pîrîiaş le făcea să simtă o rezonanţă stranie, venită parcă din măruntaiele muntelui!

 Nici n-au băgat de seamă cînd au ajuns într-un loc uimitor prin splendoarea lui: cascade, stînci, scări...Canionul Şapte Scări!Peisaj mirific,cascadele parcă le asurzesc, stîncile golaşe parcă le aşteaptă orice mişcare greşită!

Tot minunîndu-se cum un pîrîu aşa de mic a sculptat piatra într-un mod atît de salbatic şi frumos totodată, trec de hopul ăsta, iar efortul le este curînd răsplătit printr-o panoramă extraordinară, întregul oraş Braşov acoperidu-l cu ochii…depresiunea Braşovului se întinde cît văd cu ochii … da,aci,la cabana Piatra Mare se simt deasupra tuturor!

 Trec mai departe spre vîrf, nu înainte de a se răsfăţa cu un ceai de bujor de munte...Drumul e relativ scurt,dar peisajele spectaculoase le ţin din drum pentru a le admira.Iar sus în virf,peisajul e splendid; totul e nemişcat în jur, liniştea pustietăţii le-nfioară... zgomotele par îngăduite doar cu binecuvîntarea divinităţii!

Doar şuierul vîntului le face conştiente că,deşi ziua pare mult mai lungă, nici aici timpul nu stă pe loc! Aşa că, îşi continuă drumul către sora mai mică a canionului Şapte Scări, Cascada Tamina! Ar fi vrut să treacă şi pe la Peştera de Gheaţă, dar cineva le minţise că-i doar o crăpătură sinistră în calcar, fără nimic spectaculos, aşa că o lasă baltă; nu ştiau ce pierd- o peşteră dezvoltată pe fisură verticală în masa calcarelor, şi,dacă le-ar fi ţinut genunchii, abruptul sălbatic al Prăpastiei Ursului.

Într-un tîrziu,ajung într-o zonă de stînci de unde răzbătea un vuiet disperat de apă...Cascada Tamina... spectaculoasă pur şi simplu!Coborînd scări,ţinîndu-se de lanţuri, ajung în pădurea de la bază,plină de copaci cu forme ciudate, căzuţi de la sine sau muşcati de securi,iar liniştea ,poate prea bruscă, e atît de profundă încît,aproape le sperie!

Ajunse la capăt de drum, în Timişul de sus au pus bazele unei case de vacanţă pentru fetele din şcolile catolice!Frumos loc...liniştit loc! Pînă-n 1948,cînd toate casele şi şcolile catolice au fost închise de către regimul comunist; dupa 1989, şi-au reintrat în drepturi, dar nimic nu mai e ce-a fost...

Şi ce păcat, într-o lume plină de confuzie şi zgomot crescînd, ce duc numai la schilodirea sufletului şi la iluzie, un loc liniştit pentru hodină e greu de găsit! Tot mai greu!


'Ai să ne-auzim liniştitori!

 C.

Hei rup,hei rup-bum!

Asadar, ochii bulbucaţi la mine,tîrnăcoapele sus şi cu răget...scuzaţi,cu cîntec ,'nainte..marş:
"Noi suntem brigadierii/ Ce trec fluierînd/ Nu ne opreşte ploaie,/ Nici soare, nici vînt..."

Probabil că asta ar fi fost piesa de bază a şantierelor daca cei de la Cargo s-ar fi născut ceva mai devreme;aşa,rămîne doar o melodie dedicată vajnicilor muncitori de pe şantierele patriei!Marile şantiere de munca...hm, patriotică,ce au luat fiinţă în epoca construcţiilor gigantice ca urmare a modelului sovietic(canalele Moscova-Volga şi Volga-Don),pe principiul"ce noi suntem mai fraieri?!".Pe la 1948,membrii Comisiei Ministeriale pentru Redresare Economică şi Stabilizare Monetară,după o activitate specifică de scărpinat în bărbi (din cauza păduchilor,probabil,că de gîndit le-ar fi fost un picuţ greu), anunţă deschiderea a şase mari şantiere “de interes national”,printre care se viza şi construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni!Gurile rele spun că ajungeai p'acolo trimis, nu mergeai de bunăvoie,voluntar!

Începută pe vremea “burghezo-moşierimii”,în 1924,din varii motive a rămas neterminată, pînă cînd un tovaăş cu umor sadic s-a gîndit la o păcăleală sinistră: 1 aprilie 1948,zi numa' bună pentru prestarea voluntariatului şi etalarea devotamentului faţă de partid ! Linia ferată urma să traverseze Carpaţii , scurtînd astfel distanţa de transport a cărbunelui din Valea Jiului la centrele industriei grele din Ardeal, Banat şi Muntenia. Pentru a străbate cei 33 km ai defileului a fost necesară construcţia a 43 de tuneluri, 15 bolţi de susţinere din beton, 109 poduri, 2,5 km ziduri de sprijin!...

Trecînd peste propaganda susţinută la cele mai înalte cote prin presa acelor zile,de pe urma muncii a mii de oameni pe şantierele naţionale ale tineretului au rezultat lucrări extraordinare! Indiferent de motivele (masă,casă,speranţă într-o viitoare carieră,bani...) ce au generat munca,entuziasmul, dăruirea oamenilor care au lucrat la Bumbeşti-Livezeni este probată de rezultate!Cu unelte rudimentare,lupta omului cu natura a fost un real succes;a fost nevoie de o muncă titanică pentru că, de la Livezeni pînă la Bumbeşti-Jiu, rîul Jiu şi-a făcut cel mai salbatic defileu din România!Geologii susţin că această sălbăticie se datorează rocilor foarte rezistente, precum cuartite, calcare cristaline ce dezvoltă şi menţin pereţii muntelui;tind să le dau dreptate-cele mai dure cataroaie cu care au făcut cunoştinţă genunchii mei,în zona aia le-am întîlnit!

Taman pe unul dintre cele mai spectaculoase defilee din Carpaţi li s-a căşunat brigadierilor!Locul unde Jiul şerpuieşte îndrăzneţ străpungînd munţii deschizînd o poartă între Transilvania şi Oltenia!

 Trecut pe lista zonelor protejate abia în anul 2005, Defileul Jiului este una dintre cele mai tinere(sic) rezervaţii naturale din România,impresionant prin sălbăticia şi frumuseţea extraordinară a locurilor, prin uimitoarea bogăţie a florei şi faunei sălbatice!

Barieră naturală în calea armatelor invadatoare,defileul a căpătat o importanţă strategică deosebită încă de pe vremea romanilor,aceştia ridicînd o fortificaţie ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi! Castrul roman, construit în timpul împăraţilor Septimus Sever şi Antoniu Caracala de către Cohorta I a Britaniilor, Aurelia Antoniniana Militaria,în apropierea localităţii Bumbeşti Jiu ,păstreza vagi urme ale civilizaţiilor trecute şi multe,mult prea multe urme ale "civilizaţiei" contemporane!

 În ciuda durităţii,Defileul Jiului îţi oferă momente de linişte şi clipe de reculegere în mijlocul naturii, mănăstirea Lainici,supranumită „mireasa din Defileul Jiului",fiind construită taman în locul potrivit pentru curăţarea sufletului de mizeriile cotidiene: retrasă în liniştea muntelui dar chiar la marginea şoselei ,aproape de oameni, de oricine doreşte să-i treacă pragul!Prag călcat de oameni mari,precum Tudor Vladimirescu, dar şi de rîtani ce l-ar fi făcut chiar şi pe-un monah să-şi schimbe părerea cum că omul ar fi făcut dupa chipul creatorului...ar fi început să-i dea dreptate lu’ Darwin!

 Paradis pentru practicanţii de sporturi extreme,schimbarea climatică bruscă face ca defileul să devină un paradis şi pentru vipere d'alea cu corn! Iar,dacă noaptea tînjeşti după niscai companie,cinci specii de liliac(care au dispărut cu ani în urmă de pe continentul european) îţi vor fîlfîi în chiţăit asurzitor împrejurul căciulii!

Parcă toate acestea au meritat efortul supraomenesc depus de tinerii brigadieri!E drept că-n zilele noastre noţiunea de voluntariat este demonetizată, ba mai mult,e demonizată;munca dezinteresată, în folosul comunităţii, este luată în derîdere,arătată,batjocoritor,cu degetul! Mulţi au încercat să mă convingă că lucrurile nu-s atît de cenuşii cum le văd eu, spunîndu-mi că, în ciuda aparenţelor, românul mai poartă undeva, adînc ascunsă în sufletul lui, o fărîmă de simţ civic. Hm, de angajamente solemne şi promisiuni deşarte-i plin podu', de acţiuni concrete ducem lipsă.
 Uite, par iegzamplu, mîine, 24 septembrie, ar fi un bun moment să arătăm lumii că nu sîntem indiferenţi şi ne putem implica activ în acţiuni ce nu presupun cîştiguri materiale! Merită efortul !Asadar, hai s-o facem, Romania !

 'Ai să ne-auzim curăţitori!

C.