Duminică. Vreme faină, numa’ bună de plimbat oase rujinite printr-un vechi parc din oraşul lui Hermann. După o tură de afişat preţioasa-mi personalitate pe aleile Subarinilor, mă tolănesc pe o bancă bucuros să profit de liniştea parcului şi de poziţia strategică ce-mi permitea să observ cînd se eliberează o masă de la “Bolta Rece”.
Din păcate, atenţia fiindu-mi îndreptată strict către terasa unde speram să-mi consum plictiseala şi veniturile, n-am bagat de samă că lîngă mine se aşezase o doamnă cu un plod în cărucior! Pe cer cîţiva nori se rînduiau frumos, struniţi parcă de o mînă uriaşă, începuseră a întruchipa o faţă de moş speriat care parcă zicea :” Fraiere, du-te de-acolo!”. Am ignorat semnele divine. Aşa-mi trebuie! Pen’că , dupa cîteva momente în care am schimbat politeţuri de bonton, a început supliciul, chinul maxim la care poate fi supus unu’ care urăşte emisiunile de doi bani cu talentaţi :
-Poftim, ăsta e tot copilul. Aşa cum îl vezi, n-are decît 4 luni. Ştiu foarte bine că cei mai mulţi părinţi -mai ales cînd e vorba de primul lor copil- îşi pierd capul, se topesc în faţa lui (aşa ceva n-a existat pe lume, uitaţi-vă la el ce frumos şi deştept este etc. ).
Ei bine, eu treaba asta nu o înţeleg! Eu îmi dau seama că băiatul meu e la fel cu ceilalţi...E drept că-i o ţîr’ mai dezvoltat, dar asta înseamnă doar că-i sănătos tun...Bine, nici nu are defecte, ăsta-i singurul lucru care parcă nu-i cu totul normal la el, nu are nici un defect! Vorba aia, toţi au cîte un cusur : ba cu şase deşte, ba două capete...altceva nu mai găseşti în revistele medicale. Iar ăsta e aşa de armonios de ţi se pare chiar ciudat. N-o fi ceva anormal la mijloc ? Că-n rest, pare ca oricare altul!
De un singur lucru mă tem: să nu fie puţin precoce. Observi cum se uită ? Te priveşte drept în faţă.
Ei da, fireşte, toţi copiii se uită, dar vezi, ăsta nu se uită ca ceilalţi...ăsta nu-şi ia ochii de la tine pentru nimic în lume. Se uită cu ochii...bine, ştiu că nu se poate uita cu urechile, din simplul motiv că nu ar vedea nimic, dar e ciudat faptul că băieţaşul ăsta nici măcar nu a încercat să se uite cu urechile, ci de la început s-a uitat cu ochii! De unde a ştiut el în clipa-n care a venit pe lume cu ce trebuie să privească?! Avea şi picioare , cu toate astea încă nici azi nu ştie că ele servesc la umblat...şi mai va pînă va şti...Nu că-i copilul meu, dar observă cum îşi întoarce capul cînd mă dau la o parte. Fii atent! (evident, copilul nu-şi întoarce capul)
Ei vezi?! Acum dinadins nu se uită! Şi tocmai ăsta e miracolul ; atîta voinţă la un copil de 4 luni! Aşa vrea el, să nu se uite! Şi iată că-şi impune voinţa, nu se uită! Tenacitatea asta e extraordinară!
Şi aude, domnule, aude fiecare cuvînt, nu-i scapă nimic, e atent la orice vorbă. Şi nu ca unul care aude numai sunetele, a , nu! Copilul ăsta distinge cuvintele ; nu zic că le-nţelege, nu judec lucrurile subiectiv, şi ar fi ridicol să susţin că un copil de 4 luni înţelege ce-i spui, dar afirm că ştie să distingă cuvintele şi îşi dă seama ce înseamnă fiecare dintre ele...De exemplu, de cîte ori îi spun “muţunache” , se uită la mine şi începe să rîdă! Rîde tocmai că înţelege ! Şi asta e minunat, pentru că sînt chiar şi oameni mari care nu înţeleg ...Fii atent: Muţunacheee! Muţunacheeee! ( copilul nici nu rîde, nici nu se uită la ea !)
Ai văzut?! A strîmbat din guriţă ! A vrut să rîdă, dar s-a abţinut! Altul cînd vrea să rîdă, îşi dă drumul şi rîde ca un netot. Ăsta îşi reţine rîsul, strîmbă din gură, se încruntă, dar nu rîde. Nu că e al meu, dar să ştii că piciul ăsta chiar are ambiţie! Şi fii atent, acum îi arăt păpuşa, să vezi cum se întinde după ea...(copilul îşi întinde mîinile fără să nimerească păpuşa)
Ai văzut?! Alt copil pune mîna prosteşte pe orice vede. Ăsta nu...aşteaptă, măsoară cu privirea obiectul, vrea să fie sigur de ce face, ocheşte...ai văzut ?! E drept că uneori se întîmplă să nu nimerească, dar de cele mai multe ori nimereşte din plin !
-D-aia zic, nu că e copilul meu, dar oi fi auzit şi matale de cazuri ciudate de ereditate. Nici nu bănuieşti ce poate aduce cu sine un copilaş ca ăsta. Bunicul meu era un om tare ciudat; se spune că ştia să hipnotizeze. Cum se uita la tine , cădeai în transă . Dacă-l întrebai ceva, el nu-ţi răspundea, se uita doar la tine şi tu înţelegeai ce voia să-ţi răspundă. Nu-i interesant ?...Pff, cum de nu m-am gîndit la asta ?! Uite, cîteodată cînd îl iau în braţe, mă uit la el şi îi vorbesc...Nu-mi răspunde, normal că nu-mi răspunde, dar în schimb se uită în ochii mei, se uită, se uită de parcă ar vrea să-mi spună ceva. Cred că dacă m-aş forţa...Ei, e ceva tainic în aceste lucruri ! Cred că dacă s-ar cerceta mai atent...dar ştii ce ? Am să fac o-ncercare ; ia copilul în braţe şi întreabă-l ceva !
Mă execut rapid cu speranţa că o să scap de Oprah varianta românească:
-Muţunacheee...uuu..Uită-te la mine!..Aha, se uită la mine atent, adînc...Ia spune-mi tu, măi guguleţule...ce-pă-re-re-ai-des-pre-po-li-ti-că ?...Sfinte Dumnezeule...madam, ia te rog ţincul ăsta şi du-l de-aici ! La naiba, costumul meu cel nou...
Hmm, în definitiv, dacă ne gîndim bine , e şi asta o apreciere !
’Ai să ne-auzim supraapreciatori!
C.
C.
