miercuri, 28 septembrie 2011

Tătari au fost, tătari sînt încă...

Cică prin anii 1350 relaţiile dintre Bogdan, voievod vlah (român) din Maramureş şi Ludovic I al Ungariei ,rege, nu era vlah(român) da' cam făcea legea în afara ogrăzii sale, erau deosebit de tensionate, reflectate mai ales prin drăgălaşele apelative “naszol voloh” şi “bozgor împuţit”. Aşa se face că, într-o frumoasă zi a anului 1365, după un acces de isterie, Ludovic îl deposedează prin alunecare pe Bogdan de domeniul Cuhea şi-l pasează Drăgoşeştilor (fiilor lui Sas: Balc, Dragomir şi Ştefan). Respectivul domeniu avea în componenţă şi una dintre cele mai vechi aşezări din Maramureş, vatră de sat de origine dacă, Borşa.
 Regiunea Borşei,depresiune intramontană de-o frumuseţe pe alocuri înspăimîntătoare, străjuită de zidurile măreţe ale unor munţi semeţi( Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului şi Munţii Ţibău), are imaginea unei cetăţi împrejmuite ce se lasă cu greu cucerită. Populată de gospodari care, pe lîngă spiritul creator ce ne-a lăsat peste timp deosebite lucrări în lemn, erau şi posesorii unor mîndre herghelii de cai.



Pasiunea asta pentru nobilele animale a devenit subiect de discuţie între capii unor hoarde ce se zbenguiau voios prin perimetrul european dezvoltînd o adevarată pasiune pentru moşii, fîneţe,saci cu aur, grîne, varză, viezure şi mînz. Tătarilor, că despre ei e vorba, nu le putea scăpa din vedere o raită şi prin frumosul şi bogatul teriroriu dintre Carpaţi, mai ales că producţia de carne de cal pentru şaorme era-n scădere în iurtele proprii.Astfel, după mai multe incursiuni pe teritoriul Maramureşului, timp în care şi-au satisfăcut pohtele ce li se oglindeau jucăuş în ochii linie, iacătă piticaniile ajunse , prin anii 1700, să umble după caii borşenilor. Deşi obiectivul final erau căluţii, nu puteau să nu se manifeste precum le dicta caracteru' josnic: mai un viol,mai un masacru, mai o incendiere de cetăţi şi biserici(cetatea Sătmarului sau Biserica din Borşa sînt doar două dintre "victimile" piromanilor)...Mde, aşa cum le cade bine unor cuceritori ce nu cunosc repectul pentru munca depusă de cineva...


 În fine, legenda zice că, după ce-au recepţionat o ploaie de pietre venită nu de la Allah, aşa cum mincinos susţineau cronicarii aserviţi, ci din mîinile muncite ale bătrînelor din sat ce nu apucaseră calea codrului, o tulesc în viteză spre Gura Fîntînii, loc unde-ar fi vrut să-şi aşeze tabăra. În trecere aruncă priviri hulpave către Baia Borşa (denumită multă vreme Borşa Handal), aşezare cu activitate minieră menţionată încă din anul 1554, da' trec mai departe dezinteresaţi pen'că acolo nu era rost de pricopseală. Trec în viteză podul peste Cisla, lasă-n urmă ceea ce inaintaşii noştri amatori de wurst au numit Pferdsfeld (recunoşteţi că sună mai bine decît Lunca Cailor :D ), in timp ce casca ochii la imaginea ce li se arată pe fundal cu Munţii Rodnei îmbrăcaţi, de la poale pînă în vîrf, în haina întunecată a pădurilor.

Goana nebună le stîrneşte urîţilor o sete teribilă, sete ce au ocazia să şi-o potolească cu nişte apă minerală din numeroasele izvoare ce existau într-o vale cu un nume oarecum predestinat: Valea Birtu :D. Cu forţe proaspete, străbat un mic defileu de gresii şi ajung la Gura Fîntînii unde-şi aşează corturile parcă intuind că peste ani, locul acesta va fi o adevarată perlă turistică a Maramureşului.


 O parte dintre ei, înghioldiţi probabil de Sulmus (un Aghiuţă asiatic), o iau la talpă pe urmele căluţilor borşenilor în toiul nopţii, ocazie cu care pierd prilejul de a admira frumuseţi cu care ochii lor nu prea erau obişnuiti. Merg orbeşte pe potecile abrupte ale muntelui Piatra Rea, lăsîndu-se conduşi de dorinţa de jaf şi de auzul foarte bun primit în compensaţia micimii lor , pînă cînd, într-un tîrziu, ajung la o aruncătură de băţ de-un lac glaciar aflat pe-un platou al munţilor Rodnei, lac unde caii borşenilor tocmai încercau să-şi astîmpere setea.


 Uitînd pentru o clipă motivul pentru care veniseră tot fuguţa pînă aici, cască guriţele şi îngaimă un neaoş " Wunderbar", după care cad laţi. Gurile rele spun c-au căzut laţi pen'că tocmai raseră rezervele de pălincă ale anului 1717( de altfel, un an bun pentru producţia de prună). Gurile mai puţin rele, da' la fel de lacome, au transmis peste veacuri ideea că mititeii ceia au suferit un şoc doar datorită priveliştilor ce li se-făţişau în faţa ochilor: parcă ţîşnită din inima pădurii de brazi răsare o grădină ca în 1001 de nopţi plină de splendori ale naturii: tăul Stiol, Podul Cailor, brînele din Piatra Rea şi multe altele.


 După scurtul moment de reverie se hotărăsc să-şi adjudece ceea ce mintea lor înceţoşată le spunea că ar fi al lor: herghelia de cai. Dar ei nu ştiau un lucru şi anume că aici, în Maramureş, poate că mai mult decît în oricare alt loc din ţară, omul s-a înfrăţit cu natura, pe care a respectat-o şi a îngrijit-o cum a ştiut el mai bine, iar aceasta, la rîndul ei, l-a răsplătit pe măsură cu sănătate, linişte şi multă bogăţie sufletească. Şi tocmai de aceea, borşenii, nesuportînd gîndul ca nobilele animale să pice-n mîinile hoţilor,au împins caii în hău. Legenda spune că lacrimile moroşenilor, vărsate de dorul frumoaselor animale, au format una dintre cele mai spectaculoase cascade din România: Cascada Cailor!


 Răzbunarea borşenilor a fost cruntă: cam 10.000 de tătari au fost răpuşi într-o sîngeroasă bătălie dusă în locul cunoscut ca şi Preluca Tătarilor, loc unde-au şi ridicat un monument în memoria victoriei asupra tătarilor invadatori.


Tătarii au dispărut demult de pe aceste meleaguri, lăsîndu-ne drept moştenire numele frumoasei cascade şi, din păcate, undeva adînc ascuns în adn-ul nostru, o perversă aplecare spre distrugere! Mde, aşa cum le şade bine unor oameni înalţi cărora nu le ajungi la nas nici cu prăjina 'ai mare!!


'Ai să ne-auzim (ne)distrugători!

marți, 27 septembrie 2011

Coşmar...

"...Stăteam în pat, de-abia aţipisem cînd am simţit că ceva nu-i tocma'-n regulă cu mine, parcă ceva mă sufoca, nu puteam să respir iar poziţia ghemuită pe care o luasem în somn nu era deloc confortabilă. Cu greu îmi deschid ochii dar o pîclă lăptoasă mă-nvaluie, aşa că nu reuşesc să disting nimic din jurul meu. Broboane reci de sudoare mi se formează pe şira spinării, iar un lichid vîscos mi se prelinge-ncetişor din cap...Brrr, ce naiba o mai fi şi asta?! Încerc să pipăi "rana', dar constat cu disperare că n-am mîini...Groaznice trăiri mă-ncearcă în momentul în care realizez că m-am tranformat într-un vierme, iar lichidul ce mi se scurge din cap se preface într-un lung fir de mătase. " Pfff, îmi zic, nu-i rău, dacă tot mi s-a-ntîmplat pocinogu', dupa ce-o să trec prin toate stadiile dezvoltării, o să mă transform în fluture...i-auzi,ia, fluturele Alcide :D "!

Aşadar, dacă tot nu mă pot împotrivi sorţii, am început a mă-ndopa bine cu frunze de dud. Nu ştiu de unde sau de la cine le căpătam, ştiu doar că erau de la pomi diferiţi, unele mai gustoase, altele mai seci, unele mă gîdilau şi mă faceau sa rîd, altele erau piscacioase si parca usturau în timp ce le mîncam, unele dulci car' ma făceau să-mi mai doresc, altele amare de mi se strepezeau dinţii...Toate, dar abolut toate, după ce le digeram, se transformau într-un lichid mătăsos ce-mi curgea din cap, lichid care se preface apoi într-un firicel lung de mătase pe care-l răsucesc, îl strîng, îl torc şi-l înfăşor în jurul meu, făcîndu-mi un fel de căsuţă în care mă pitesc şi dorm dus, pînă cînd o să vină vremea să ies de-acolo în chip de fluture.

Firul de mătase e o frumuseţe de fir, toată lumea e-ncîntată de el..." Vai ce frumos e, ce frumooos!", se entuziasmează cei din afara căsuţei. Şi eu sînt mîndru, chiar dacă ştiu că lichidul din cap se împuţinează mereu... văd firele nenumărate şi mă bucur gîndindu-mă la viitor. Mă-nfăşor zdravăn cu ele şi dorm ca un belfer în aşteptarea clipei în care voi deveni fluture...

Lichidul scade, scade mereu, firul de mătase devine tot mai subţire, rîndurile sînt tot mai firave...Aud voci care mă-ntristează, vocile criticilor modişti: "Tot mai slăbuţă şi mai rară mătasea acestui vierme. "E timpul să-l aruncăm la gunoi!"

Sînt unii viermi care se miră de aceste lucruri şi plictisesc lumea cu fel de fel de întrebări. De aceştia se vorbeşte în cercul viermilor mai tineri:" Uite-l şi pe moşneagul cutare... S-a epuizat complet. Sărmanul...!" Şi tinerii au dreptate.

Parcă şi viermi mai bătrîni mă privesc cu circumspecţie, dar ei, în virtutea unui esprit de corps sau, poate , dintr-o îngrijorată premoniţie a faptului că azi-mîine ar trebui să devină şi ei fluturi, tac. Şi tac. Şi tăcerile lor sînt cele mai tăioase tăceri.

Off, gata, mi s-a scurs tot lichidul din cap, s-a terminat şi mătasea pe care-o puteam oferi. Ăsta-i un lucru bun, doar o să mă transform în fluture...


Ei, dar nu-i chiar aşa de simplu. Se pare că viaţa-i cam shiksa ( vorba franţuzului, "A lady of the gentle persuasion" :D) : îţi vîntură prin faţa ochilor promisiunea că vei ajunge fluture, omiţînd cu bună ştiinţă faptul că, de fapt, tu ai fost crescut şi-ngrijit DOAR pentru mătasea ce o produceai.De aceea oamenii aruncă gogoasele în apă clocotită; viermii se prăpădesc, iar mătasea e depănată pe mosoare. Iar viermii...viermii sînt aruncaţi la gunoi..."

 Ioi, sar înspăimîntat din pat. Tulai Doamne, ce coşmar am avut; auzi, să visez că-s vierme! Musai să-mi schimb meniu' de seară! E timpul să o dau pe grăunţe, poate m-oi visa transformat în ceva mai aproape de sufletul meu... porumbel călător...



'Ai să ne-auzim (ne)epuizatori!

 C.

duminică, 25 septembrie 2011

Incerc sa-mi adorm fecioru'...


O, copilul meu, tu n-ai decît trei ani; viaţa pentru tine e o grădină zîmbitoare, tu poţi culege flori de unde vrei, nu ţie iti trînteşte gardianul amendă, ci mie. Tu nu cunoşti încă viaţa asta plină de păcate, plină de noroi, de murdărie...pentru tine viaţa este un vis feeric, tu trăiesti în lumea fericită a basmelor... Aud că tocmai acum mămica îţi spune poveşti - o, ascultă, minunatul basm cu zîne, şi crede-mă, că şi viaţa este un basm din acestea- viaţa asta care pentru mine este un roman atroce, realitate brutală şi diformă, crimă, murdărie, noroi şi...asta...cum îi zice, frate?...eh, ceva nespălat.

Mămica îţi spune poveşti...Hai să le ascult şi eu, să-mi scald sufletul în ceaţa de aur a basmelor, să uit pentru o clipă că sînt om în toată firea, că am devenit barbat, piesă de schimb, da, o banală piesă de schimb la maşinăria vieţii. Ehei, am cam uitat poveştile cu zîne...ia să vedem despre ce mai e vorba în ele...

Maică-ta îţi povesteşte tocmai despre Albă ca Zăpada...Regina şade în faţa oglinzii şi e tare ofticată că fata-i mai frumoasă decît ea...Tiii, da' urîcioasă muiere mai e şi regina asta vanitoasă! O fi avînd v'o 40 de ani, " vîrsta primejdioasă", vîrsta cînd femeile mor de gelozie. Dezagreabil subiect, în genul lui Karin Michaelis... Dar să ascultăm... Ceee?!! O otrăveşte pe Albă ca Zăpada?! Pfff, da' asta-i chiar exagerat...o femeie o otrăveşte pe alta din gelozie?...Păi ăsta-i subiect de roman poliţist! Draga mea, povesteşte-i altceva copilului...cum vrei să adoarmă cînd aude aşa ceva? Nici eu n-aş putea dormi dacă le-aş lua prea în serios!

Cenuşăreasa! Ei, asta da! O poveste delicată, după cîte îmi aduc aminte...Dar, să ascultăm...Va să zică tot ajunge la bal, dar fuge acasă...şi feciorul de-mpărat nu-i găseşte decît pantofiorul...şi declară că nu va lua de nevastă altă femeie decît pe stăpîna acelui pantof...Cee?! Surorile vitrege îşi taie degetele de la picioare ca să poată încălţa pantoful?!! Opreşte-te, te rog! Asta-i înfiorător! Îţi dai seama ce orori îi povesteşti copilului neprihănit?! Ce chestie, să te-ndrăgosteşti de o femeie datorită pantofilor! Păi, asta-i perversitate abjectă...fetişism! Başca povestea cu automutilarea! O serie de delicte care mai de care mai respingătoare! Vrei să nenoroceşti copilu'?! Spune-i repede altă poveste!

Ionel şi Mărioara! No, aşa da, despre aşa ceva trebuie să vorbeşti copiilor, despre copii drăgălaşi, nevinovaţi, despre zîne...Cee?! Părinţii îşi lasă copiii în pădure?! Pai, asta-i abandon...Bine, bine, poate totusi...Baba Cloanta, da, da, si mai departe? Ce, îl închide pe Ionel în coteţ...îl pune la îngrăşat?! Cum?! Ca să-l mănînce?!! Isuse Hristoase, opreşte-te că mă trec toţi fiorii! Asta-i de neînchipuit, antropofagie ordinară, canibalism, grozăvii de care nu s-ar putea servi nici cel mai cinic jurnalist de cancan... Citeşte-i alta!

...Asta, da, de acord. Făt Frumos şi Fata Împăratului! Asta-i o poveste de care copiii au nevoie! Deşi, nişte etnobotanice de contrabandă sînt şi aici... da', treacă de la mine. Fiindcă povestea are, totuşi - din cîte îmi amintesc- o morală instructivă. Da,da...acum îmi amintesc...Făt Frumos se transformă în porc şi cu toate acestea blînda fată de-mpărat nu se scîrbeşte de el...îl mîngîie...îl alintă...iaca drace, îl mai şi săruta...Gata! Ajunge! Vrei să-mi nenoroceşti definitiv copilul?! Păi, asta-i o adevărata mocirlă...Sovata şi Govora...Ptiu...Sodoma şi Gomora...Foc şi pucioasă...Marchizu' de Sade...poliţia...cangrenă...orori înfioratoare!

Nemaipomenit! Va să zică astea-s basmele cu zîne? Asta-i lumea fericită a basmelor? Ce orori! Crime-ntunecate, răzbunări crîncene, omoruri, intrigi, pizmă, furturi la tot pasul, asta-i tot ce am auzit pînă acum! Ce fel de oameni sînt aceştia? Ce fel de lume-i asta în care pînă şi babele sînt vanitoase şi răzbunătoare?...Ce fel de lume-i asta , unde patronul îl îndeamnă pe muncitor să-nşele, făcîndu-i cunoscut cu şiretenie că la el " o zi e cît la alţii un an"? Ce fel de lume-i asta în care nişte împăraţi făgăduiesc, în schimbul unor avantaje personale, " jumătate din împărăţia lor"?!

Draga mea, ia te rog , citeşte copilului ceva , o istorioară morală, în care crima-i pedepsită...Asta , dacă nu vrei să crească dupa chipul şi asemănarea "eroilor" din basme!Poţi să-ncepi cu Nana lui Zola ...:)

C.

vineri, 23 septembrie 2011

Hei rup,hei rup-bum!

Asadar, ochii bulbucaţi la mine,tîrnăcoapele sus şi cu răget...scuzaţi,cu cîntec ,'nainte..marş:
"Noi suntem brigadierii/ Ce trec fluierînd/ Nu ne opreşte ploaie,/ Nici soare, nici vînt..."

Probabil că asta ar fi fost piesa de bază a şantierelor daca cei de la Cargo s-ar fi născut ceva mai devreme;aşa,rămîne doar o melodie dedicată vajnicilor muncitori de pe şantierele patriei!Marile şantiere de munca...hm, patriotică,ce au luat fiinţă în epoca construcţiilor gigantice ca urmare a modelului sovietic(canalele Moscova-Volga şi Volga-Don),pe principiul"ce noi suntem mai fraieri?!".Pe la 1948,membrii Comisiei Ministeriale pentru Redresare Economică şi Stabilizare Monetară,după o activitate specifică de scărpinat în bărbi (din cauza păduchilor,probabil,că de gîndit le-ar fi fost un picuţ greu), anunţă deschiderea a şase mari şantiere “de interes national”,printre care se viza şi construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni!Gurile rele spun că ajungeai p'acolo trimis, nu mergeai de bunăvoie,voluntar!

Începută pe vremea “burghezo-moşierimii”,în 1924,din varii motive a rămas neterminată, pînă cînd un tovaăş cu umor sadic s-a gîndit la o păcăleală sinistră: 1 aprilie 1948,zi numa' bună pentru prestarea voluntariatului şi etalarea devotamentului faţă de partid ! Linia ferată urma să traverseze Carpaţii , scurtînd astfel distanţa de transport a cărbunelui din Valea Jiului la centrele industriei grele din Ardeal, Banat şi Muntenia. Pentru a străbate cei 33 km ai defileului a fost necesară construcţia a 43 de tuneluri, 15 bolţi de susţinere din beton, 109 poduri, 2,5 km ziduri de sprijin!...
Trecînd peste propaganda susţinută la cele mai înalte cote prin presa acelor zile,de pe urma muncii a mii de oameni pe şantierele naţionale ale tineretului au rezultat lucrări extraordinare! Indiferent de motivele (masă,casă,speranţă într-o viitoare carieră,bani...) ce au generat munca,entuziasmul, dăruirea oamenilor care au lucrat la Bumbeşti-Livezeni este probată de rezultate!Cu unelte rudimentare,lupta omului cu natura a fost un real succes;a fost nevoie de o muncă titanică pentru că, de la Livezeni pînă la Bumbeşti-Jiu, rîul Jiu şi-a făcut cel mai salbatic defileu din România!Geologii susţin că această sălbăticie se datorează rocilor foarte rezistente, precum cuartite, calcare cristaline ce dezvoltă şi menţin pereţii muntelui;tind să le dau dreptate-cele mai dure cataroaie cu care au făcut cunoştinţă genunchii mei,în zona aia le-am întîlnit!
Taman pe unul dintre cele mai spectaculoase defilee din Carpaţi li s-a căşunat brigadierilor!Locul unde Jiul şerpuieşte îndrăzneţ străpungînd munţii deschizînd o poartă între Transilvania şi Oltenia!
 Trecut pe lista zonelor protejate abia în anul 2005, Defileul Jiului este una dintre cele mai tinere(sic) rezervaţii naturale din România,impresionant prin sălbăticia şi frumuseţea extraordinară a locurilor, prin uimitoarea bogăţie a florei şi faunei sălbatice!

Barieră naturală în calea armatelor invadatoare,defileul a căpătat o importanţă strategică deosebită încă de pe vremea romanilor,aceştia ridicînd o fortificaţie ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi! Castrul roman, construit în timpul împăraţilor Septimus Sever şi Antoniu Caracala de către Cohorta I a Britaniilor, Aurelia Antoniniana Militaria,în apropierea localităţii Bumbeşti Jiu ,păstreza vagi urme ale civilizaţiilor trecute şi multe,mult prea multe urme ale "civilizaţiei" contemporane!
 În ciuda durităţii,Defileul Jiului îţi oferă momente de linişte şi clipe de reculegere în mijlocul naturii, mănăstirea Lainici,supranumită „mireasa din Defileul Jiului",fiind construită taman în locul potrivit pentru curăţarea sufletului de mizeriile cotidiene: retrasă în liniştea muntelui dar chiar la marginea şoselei ,aproape de oameni, de oricine doreşte să-i treacă pragul!Prag călcat de oameni mari,precum Tudor Vladimirescu, dar şi de rîtani ce l-ar fi făcut chiar şi pe-un monah să-şi schimbe părerea cum că omul ar fi făcut dupa chipul creatorului...ar fi început să-i dea dreptate lu’ Darwin!
 Paradis pentru practicanţii de sporturi extreme,schimbarea climatică bruscă face ca defileul să devină un paradis şi pentru vipere d'alea cu corn! Iar,dacă noaptea tînjeşti după niscai companie,cinci specii de liliac(care au dispărut cu ani în urmă de pe continentul european) îţi vor fîlfîi în chiţăit asurzitor împrejurul căciulii!

Parcă toate acestea au meritat efortul supraomenesc depus de tinerii brigadieri!E drept că-n zilele noastre noţiunea de voluntariat este demonetizată, ba mai mult,e demonizată;munca dezinteresată, în folosul comunităţii, este luată în derîdere,arătată,batjocoritor,cu degetul! Mulţi au încercat să mă convingă că lucrurile nu-s atît de cenuşii cum le văd eu, spunîndu-mi că, în ciuda aparenţelor, românul mai poartă undeva, adînc ascunsă în sufletul lui, o fărîmă de simţ civic. Hm, de angajamente solemne şi promisiuni deşarte-i plin podu', de acţiuni concrete ducem lipsă.
 Uite, par iegzamplu, mîine, 24 septembrie, ar fi un bun moment să arătăm lumii că nu sîntem indiferenţi şi ne putem implica activ în acţiuni ce nu presupun cîştiguri materiale! Merită efortul !Asadar, hai s-o facem, Romania !

 'Ai să ne-auzim curăţitori!

C.

joi, 22 septembrie 2011

Despre femeie


Hmm, mă uitam la colegele de clasă... Deseori năvălesc în clasă în valuri pestriţe, chicotind şi şuşotind. Codiţele lor sînt prinse în panglici roşii şi albastre. Se strîng cîte trei-patru, se iau de braţ, una dintre ele şopteşte ceva celorlalte şi deodată încep toate să rîdă-n hohote.

Mă uit la ele cu duşmănie, nedumerit şi ofticat. Oare ce prostie or fi auzit de se hlizesc cu atîta poftă?! Ce tot şopăiesc între ele? Cînd se-ntîlnesc două fete , îndată încep să şuşuie şi rîd de ceva necunoscut. Mă-ntunec, îmi încrunt sprîncenele bănuitor. Există, se pare, în lumea aceasta, anumite lucruri profane, cinice, impure, de care numai ele ştiu şi despre care sînt în stare să pălăvragească la infinit. Mă privesc ironic, perfid, apoi o rup la fugă.
Hmm, e clar, ele ştiu ceva ce eu nu ştiu. Asta-i sigur! Că altfel, îs proaste şi lipsite de talent, nu colecţionează nici soldăţei de plumb, nici cartonaşe cu fotbalişti, nici măcar nu ştiu să-njure cum trebuie. Nu-şi construiesc cărucioare cu rulmenţi, de-o emisferă Magdenburg nici nu poate fi vorba.
Dar ce-o fi cu ele? Că este ceva, nu încape îndoială. Da, este ceva, un lucru pe care îl ştie toată lumea, afară de mine. Un lucru pentru care fetele sînt tratate ca nişte fiinţe privilegiate. Şi ele ştiu asta!

Înca din fragedă pruncie părinţii îmi spuneau vorebe de genu' :" Tu şezi şi o laşi pe fetiţă să stea-n picioare?! Nu ţi-e ruşine? Ce fel de cavaler o să fii ?!" Şi trebuia să mă ridic de pe scaunul confortabil pentru ca mica maimuţă, îmbrăcată-n dantele, să se poată lăfăi în linişte! Obrajii îmi ardeau de ciudă! "De ce? mă-ntrebam. Ce fel de privilegii tîmpite, ilegale şi nedrepte sînt astea? De i-aş arde o palmă s-ar răsturna de pe scaun. Ea însă poate să mă pălmuiască şi să mă umilească , iar eu, din cavalerism, n-am voie să ripostez. Bine, dar nu vedeţi că ea ştie acest lucru şi îşi rîde de noi, lăfăindu-se ca la ea acasă!"

De ce? De ce ? Ce o fi oare taina asta?

Pe fete nu le supără nimeni. Sînt încă nişte mucoase, abia au ajuns în clasa a şasea şi profesorii le zic "dumneata", nu le trag de perciuni şi vorbesc politicos cu ele. Celor din cursul superior- ca să vezi- li se spune chiar în şcoala "domnişoară". Pe stradă, profesorii mai tineri le salută ei întîi! Extraordinar!

Toată lumea se poartă cu ele atent şi delicat...Eu, ieri, am încasat o scatoalcă aşa de drastică de şi acum îmi ţiuie urechile! Dacă aş spune cuiva ce am păţit, mi s-ar răspunde:"Bine ţi-a făcut, de ce nu i-ai ars şi tu una, nu ţi-e ruşine? " Dar el a început, dom' profesor! Pe mine nu mă apără nimeni?! "Nu ţi-e ruşine? Un găligan ca tine are nevoie de apărare? Ce fel de militar are să iasă din tine?"

Da, asta e, milităria. La orele de sport, prin exerciţii libere , cică, pentru militărie ne pregătim. O să fie o grea încercare, ştiu, am auzit atîtea despre ea. Raniţă, marşuri istovitoare, sectoare, puşcă şi baionetă. Ştiu, e un lucru înălţător să fii ostaş. Patria trebuie apărată.Bun. Cine nu-şi riscă viaţa-i laş şi ticălos. Da' lor nici prin minte nu le trece să-şi rişte viaţa- chicotesc şi se fîţîie, şi totuşi nimeni nu le face laşe şi ticăloase; dimpotrivă, sînt ridicate la rangul de fiinţe ideale pentru noi! Femeile, plapîndele femei, trebuie apărate! Pentru rege, pentru patrie, pentru femei! Da' ce, fetele-s regi?!

De ce? De ce? De ce?

De ce peste tot şi totdeauna această situaţie excepţională, privilegiată, această îngăduinţă? În tramvai trebuie să le cedezi locul, la masă cele mai bune bucăţele trebuie să li se ofere lor; dacă le scapă ceva din mînă, aşteaptă calme şi nepăsătoare, parcă ar exista o lege naturală care să mă oblige pe mine să mă aplec. Bine, da' de ce? De la 18 ani li se sărută mîna ca unor venerabil episcopi ce şi-au trăit viaţa prin muncă şi har. De ce, ce fac ele, ce ne oferă ele, de ce trebuie să le respectăm? Cresc în petreceri, apoi se mărita. Din momentul acela bărbatul munceşte în locul lor şi le-ntreţine. Prin simplul fapt că s-au născut, ele au obţinut acces la toate bucuriile vieţii, în timp ce noi sîntem nevoiţi să cucerim cu sudoare şi cu sînge fiecare clipă dovedind mereu şi mereu dreptul nostru la viaţă.

Dar de ce? de ce? La şcoală băieţii îndrugă verzi şi uscate despre o chestie ruşinoasă şi stupidă. Nu, nu! Asta e o absurditate, o tîmpenie. Nu se poate! O taină se ascunde aici, asta e sigur. Dar ar fi o nebunie, un non sens ca asta să fie taina. O glumă proastă, un joc de copii! Pff, vidul lui Torricelli este un lucru mai interesant!

De ce? De ce?

Simt că într-o zi voi înţelege şi eu acest DE CE...Mi-e frică de ziua aceea, fiindcă atunci mă voi contopi şi eu cu mulţimea cenuşie; în ziua aceea voi descoperi că şi eu sînt la fel cu ceilalţi, cu cei ce-mi ies în faţă pe stradă. În ziua aceea voi uita de clasă, de cartonaşele cu fotbalişti, de vidul lui Torricelli , de cărucioarele cu rulmenţi... În ziua aceea voi uita şi de mine însumi...

C.

miercuri, 21 septembrie 2011

Moştenire...



-Dacă nouă sobe consuma în cinci zile şi jumătate doiprezece metri cubi de lemn de fag,în cîte zile consumă douăsprezece sobe nouă metri cubi de lemn de fag?

-Dacă nouă sobe...

Stau la birou citind un articol oarecare, dar mi-e imposibil să mă concentrez. Din camera alăturată aud pentru a 35-a oara aceeaşi frază.
Ce dracu' o fi cu lemnele alea de fag? Musai să aflu.

Fii-miu stă ghemuit cu coatele pe masă şi-şi roade creionul.Mă prefac că am ieşit din alte motive. Cotrobăiesc preocupat prin bibliotecă. Doru se uită la mine pe furiş. Mă-ncrunt ca un om copleşit de gînduri, căruia nici prin cap nu-i trece să ia cunoştinţă de prezenţa lui. Simt că tocmai la aşa ceva se gîndeşte şi repet în sinea mea:"Dacă nouă fagi...doişpe metri cubi...atunci în cîte sobe..." Ei drăcie! Cum vine asta?!

Trec distrat prin faţa băiatului. Mă opresc brusc, ca şi cum abia îl observasem:
-Ei ,dragule, merge treaba?
Îşi lasă buzele in jos:
-Nu pricep aici...
Îmi dreg vocea, apoi îi vorbesc aspru şi contrariat:
-Eh, ia să vedem ce nu pricepi!

Începe să turuie rapid, cu lăcomie şi uşurare:
- Dacă nouă sobe consumă în cinci zile şi jumătate doiprezece metri cubi de lemn de fag, în cîte...
Intervin furios:
-Hoo, nu turui! Aşa nu se poate gîndi logic! Ia zi de la-nceput, frumos şi liniştit. Fă-mi puţin loc lîngă tine.

Copchilu' se dă fericit la o parte, ferm convins că din clipa aia toată grija problemei cade-n cîrca mea. Şi crede că eu nu-mi dau seama de treaba asta:D El nu ştie, nu are de unde să ştie că această scenă s-a petrecut aidoma, acu' douăzeci şi ceva de ani, iar cel care se dădea, fericit şi uşurat, la o parte eram eu, iar cel care se aşeza tot aşa de important şi înciudat, era tatăl meu. Dar ceea ce-i mai înfiorător e că realizez brusc că şi atunci, ca şi acum, era vorba de exact aceiaşi problemă!...Da, da, aşa e, fără urmă de-ndoială...lemnele de fag şi soba! Sfinte Dumnezeule...atunci eram cît pe ce s-o înţeleg, dar acum iată că am uitat-o!

Trecutul de douăzeci şi ceva de ani se cufundă-n neant într-o singură clipită. Cum a şi fost...

-Uite ce-i, Doru -îi spun eu plin de tact şi răbdare- omul nu gîndeşte cu gura, ci cu mintea.
Spune-mi, ce nu pricepi?! Totul e simplu şi clar ca lumina zilei; chestiile astea le bungheşte chiar şi un elev de clasa-ntîia dacă-i atent. Va să zică, e vorba de nouă sobe care consumă, răstimp de cinci zile şi jumătate, atîtea şi atîtea lemne de fag.. Ce nu pricepi aici?!
- Asta o pricep...ce nu ştiu dacă prima proporţie este inversă şi a doua directă sau prima este directă şi a doua inversă, sau amîndouă sînt directe sau amîndouă inverse.

Hait! La rădăcina părului, pielea capului începe să mi se răcească. Ce tot bălmăjeşte copilu' ăsta? Ce-or mai fi şi afurisitele alea de proporţii şi cum aş putea să le dau de cap la iuţeală?!

Mă răstesc aspru la el:
-Doru!!Iar o-nceput să-ţi meargă gura ca o meliţă! Cum vrei să pricepi ceva?...Omul cu gura se gîn...vreau să zic...în definitiv...ce-i aia inverse şi directe , directe şi inverse...tarararara...parcă eşti dobaşu' satului cînd anunţă venirea primarelui!

Fecioru' rîde. Eu ţip:
-Nu rîde! De asta crezi că te port la şcoală şi mă zbat pentru tine?!! Păi, tu...(mă uit la el uimit, mă prefac că o bănuială-nfioratoare îmi trece prin minte). Tu nici măcar n-ai fost la şcoală, te-ai apucat de chiulit!

Îşi lasă buza în jos intimidat şi, în timp ce răsfoieşte iar manualul, începe să turuie:
-Nu chiulesc, dar chiar nu înţeleg...

-Iar ai început să turui?! Ia dă cartea-ncoace!
De data asta adopt un ton grav, de atoatecunoscător:
- Ia uită-te aici şi nu fii prost! Doar totul e clar ca lumina zilei. Va să zică, dacă nouă sobe consumă, în atîtea zile, atîtea şi atîtea lemne...deci, dacă atîtea şi atîtea lemne se consumă în nouă zile, e clar, nu-i aşa, că în douăsprezece zile nu se vor mai consuma numai atîtea şi atîtea, ci...

Deodată mi se face lumină-n cap. Marea cunoaştere mă străbate ca un fulger. Douăzeci şi cîţiva de ani a trăit mocnită, ascunsă-n mine- da, da, şi acum, abia acum am descoperit-o. Da, nu-i nici o îndoială că atunci, acolo... e evident că nici tatăl meu n-a înţeles această problemă...

Mă uit pe furiş la copil. Băiatul, între timp a deschis, pe neobservate, cartea de istorie şi, topindu-se de plăcere, se uita cu un ochi la poza cu Ştefan cel Mare burduşind doi turci.

Îi plesnesc una peste căpăţînă de rasuna odaia.
-Na!...Crezi că-s nebun să mă căznesc cu tine cînd mintea ta colindă în altă parte?

Doru urlă cît turcii ăia din poză la un loc!
Iar eu mă ridic uşurat. Prin ceaţa trecutului o faţă de om prinde a se desluşi: a tatălui meu , în clipa în care m-a plesnit peste cap, vesel şi uşurat, spunîndu-mi, parcă: dă-o mai departe copilului tău, mie mi-a fost de-ajuns! Şi pornind apoi, fără grijă, fluierînd, cu mîinile în buzunare, spre mormînt, unde este cu totul indiferent în cîte zile se consumă nouă metri cubi de lemn de fag şi...şaizeci-şaptezeci de ani de viaţă...


C.

marți, 20 septembrie 2011

Königstein

Asa pe la-nceputul martisorului din 1938,o sama de ministrii din acea perioada,plictisiti de monotonia strazilor Micului Paris si sastisiti de gazele provenite din "esapamentele" trasurilor ce (înca) tropaiau prin Capitala,s-au hotarît sa dea o raita prin patria ce,cu mîndrie ,o guVernau!La un moment dat,tot umblind ei bezmetici si fara nici o tinta, nebagînd de seama ca de mult au trecut de poarta de legatura între Transilvania si Valahia,ajuns-au într-o localitate cu particularitati bizantine si cu niste localnici ce-i priveau cu respect dar demnitate!Mde,muntenii aspri,(despre care se spune c-ar fi urmasi ai unor comandanti din Legiunea XIII Gemina),obisnuiti fiind cu oameni si evenimente ce au marcat istoria satului,n-or cadea pe spate la simpla prezenta a unor cusme domnesti!Pen'ca, da,musai sa subliniem , Zarnestiul este un loc încarcat de istorie,iar dovezile în acest sens le gasesti la tot pasul:Biserica Sfîntul Nicolae,ctitorita de Neagoe Basarab...Schitul de la Coltul Chiliilor,loc unde,în vremuri de primejdie,populatia-si gasea adapost,monumente închinate eroilor din Primul Razboi mondial...Crucea Brîncoveanului,despre care se crede ca a fost dedicata victoriei coalitiei antiimperiale din 1690 de la Zarnesti- Tohani...Biserica Evanghelica(1910),Biserica Catolica((1926),Biserica Reformata(1923)...!Hm,uite ca se poate,culturi si culte-amestecate,dar care pot convietui pasnic întru propasirea micii comunitati din Zarnesti!
Iesind din sat,ministresii au mai avut parte de o surpriza -o zona ce nu parea facuta dupa tiparele cunoscute:parca de nicaieri,tîsnea brusc catre cer un lant muntos calcaros,lucru interesant,deoarece,în rest,tot ce-i munte p'acolo ei stiau ca-s numai roci cristaline!Masivul Piatra Craiului(ca despre el este vorba),Königstein cum îl alinta strabunii nostri pe linie germanica,seamana cu o lama taioasa de joagar cu dintii îndreptati amenintatori ,spre înaltul cerului,aspectul de fierastrau fiind dat de numeroasele piscuri aliniate,parca, de o mîna divina:Vf. La Om, cunoscut si ca Piscul Baciului, avînd 2244 m e tatal lor;celelalte vîrfuri,un picut mai mici,dar la fel de tifrase,ar fi:Vf. Padina Popii(2025m), Vf. Ascutit(2150m), Vf. Timbalul Mare(2177m), Vîrful dintre Timbale(2170m), Vf. Sbirii(2220m), Vf. Caldarii Ocolite(2202m)!
Podoaba unica a Carpatilor,Craiului nu-i puteau lipsi legendele,care mai de care mai atragatoare;fantastice cabane nevazute, poieni ascunse, vai secrete populeaza folclorul local!Ba chiar unele voci  sustin c-ar exista niste tunele ce-ar face legatura între Kogaionul Dacic si Ceahlau;greu de crezut,da' suna fain,asa ca nu le contrazicem!
Ministresii stateau si-ascultau povestile zarnestenilor cu gurile cascate aristocratic(atît cît sa nu se vaza blehiu' de pe masele);unii dintre ei aveau un zîmbet neîncrezator în coltul buzelor,dar nu cîrteau ,dîndu-si seama ca n-au nimic de pierdut daca asculta,ba din contra!Cica învatasera de la ai mai batrîni ca povestile au o morala care,uneori e ca un fruct din care poti musca imediat, iar alteori ca o samînta, care, mai întîi, trebuie sa creasca;conteaza doar sa te amuze si sa-ti spuna ceva....nu neaparat un singur “ceva”! Si nici nu conteaza cînd...în general se întîmpla atunci cînd fiecare e gata sa înteleaga!
Scarpinîndu-se ,gînditori,în barbi,fermecati de frumusetea deosebita a reliefului accidentat si atinsi la lingurea de sumedenia de legende auzite, au hotarît ca zona respectiva sa devina rezervatie naturala!Hotarîre pe care au si legiferat-o în ziua de 28 a aceleiasi luni!Si uite-asa,am ajuns sa putem admira specii rare de Dianthus callizonus,minunata Hesperis nivea,binecunoscuta Minuatia transilvanica si atît de populara Leontopodium alpinum!Plus o fauna bogata-n animale ocrotite,din pacate,din ce în ce mai putine : rîs, urs,capra neagra, cocos de munte, cerbi, acvila de stînca!
Si asta a fost posibil doar pentru ca satenii aveau putere de convingere?!Sau pentru ca aia cocotati pe piedestale îsi plecau urechea si la prostime far' sa li se strepezeasca dintii?!Deh,cine stie...alte vremuri,alti oameni...tot oameni!

'Ai sa ne-auzim ascultatori!

C.

duminică, 18 septembrie 2011

Un fel de intro

Am intrat prin curte si-am intrat pe furis în curtea scolii. O fi trecut de noua si jumatate. Coridoarele sînt pustii, doar cînd trec prin dreptul unei usi închise ma izbeste zumzetul care îmi strînge inima adînc si dureros. La etajul al doilea, pe dreapta, lînga cancelarie, usa clasei a X-a B este deschisa pentru aerisire. Îmi scot caciula , mi-o vîr în buzunar, apoi, cu multa bagare de seama, intru pe usa; cu capul întors într-o parte ma-nclin spre catedra si-o apuc, tiptil-tiptil, catre fundul clasei. Profesorul nu se uita la mine- totul merge struna- a dat doar din mîna crezînd ca sînt unul din elevii clasei, poate cel care iesise afara cu 5 minute înainte. Ocolesc fara zgomot cosul de hîrtii, calc pe o jumatate de chifla, ma-ntorc cu bagare de seama si ma asez în banca din fund, de lînga soba. Un baiat roscat cu fata pistruiata sta lînga mine. A, da, da! Pai asta-i Misu în carne si-n oase! O, Doamne, de cînd nu l-am mai vazut! Pe unde oi fi ratacit, Dumnezeule, ce visuri îngrozitoare m-or fi framîntat?! Dar iata-ma din nou acasa, aici, pe fagasul cel bun si adevarat, în viata mea adevarata pe care nu trebuia sa o parasesc niciodata! O, da, sînt acasa! Eu sînt, eu, alcide din clasa a X-a B! Vai , ce vis urît am avut! Si iata ca deodata toate lucrurile din jurul meu îmi sînt familiare; întind cu emotie mîna si scot din pupitru un caiet. O clipa ochii mi se-ntuneca, apoi încep sa vad limpede si sa citesc: da, e numele meu, clasa X- B; lucrari la limba româna...

"Misule, ce mai faci tu, dragul meu roscovan?", întreb cu un zîmbet de fericire pe chip.
Misu se uita nedumerit la mine si nu pricepe de ce-s asa de bucuros. Si la drept vorbind, nici nu are cum sa-nteleaga...

Ei, bine, draga Mihaita, asculta ce prostie am visat, si-ti închipui cît de fericit sînt ca n-a fost decît un vis: am visat ca nu mai am 16 ani, ca au trecut anii si fel de fel de lucruri ciudate si fara noima au venit claie peste gramada , cu totul altfel decît mi le închipui acum.

Se facea ca-mi dadusem bacalaureatul si intrasem în scoala vietii. Nu mai stiu în ce clasa eram în acea faimoasa scoala a vietii- ca avea o puzderie de clase- si se facea ca aveam peste treij' de ani, eram la masa la Iunion, si, închipuieste-ti, nu eram în apele mele, desi tu stii cît tineam în ultimul timp sa ma vad si eu cu treij' de ani batuti pe muchie. Care va sa zica, eram cogeamitea omul, cu multe realizari profesionale, asa cum am visat de cînd ma stiu. Cunosteam o multime de oameni mari si stateam de vorba fara nici o emotie cu ei, vazusem o gramada de locuri si, închipuieste-ti tu...totusi, nu eram în apele mele! Nu-i ciudat?!Asadar, am înteles ca dupa bacalaureat viata nu-i chiar asa de frumoasa cum ne-o închipuim noi...

Si în timp ce stateam la cafenea, afara ploua si totul era nespus de trist...

Deodata, prin vis, gîndul mi se opri: e totusi cu neputinta sa am treizeci de ani si viata sa-si urmeze cursul în felul acesta! Deodata îmi adusei aminte de clasa...îmi amintii ca de fapt eu sînt elev într-a X-a si mai am atîtea de facut: sa pun la punct desenul tehnic, sa revad lectia la istorie si, printre picaturi, sa ma gîndesc si la viitorul meu care, fireste, va fi maret si minunat, de vreme ce nu am decît saisprezece ani.
Si iac-asa, judecînd la rece, mi-am dat limpede seama ca visam, si nici macar nu visam cine stie ce vis frumos si glorios, ci unul destul de antipatic si de searbad si ca cel mai bun lucru ce pot sa fac e sa ma opintesc, sa ma smulg din somn, sa mai arunc o privire peste geometrie si sa ma duc la scoala.

Mi-am lipit fruntea de geamul racorit de ploaie si am luat hotarîrea ferma: ma voi trezi si din clipa aceea voi privi cu alti ochi viata mea adevarata!

Nu voi mai vedea-o atit de apasatoare, atît de amara si de obositoare, ci voi cauta sa deslusesc intr-insa tot ce e voiosie si umor, amintire si tristete incintatoare, tot ceea ce de aici, din aceasta perspectiva, imi apare cu atita claritate. Da voi privi-o mai atent decit pina acum, iar voua, dragi prieteni, rugindu-vas sa fiti cu luare aminte, va voi arata-o,în toata bogatia ei de culori, cu toate ciudateniile ei si cu tot avîntul care gîlgîie într-insa, cu întregul ei alai de amintiri si de sperante.

C.