Întîlnire cu un farsor...

Hmm, aglomeraţie mare-n cafenea, văz că nu-i rost să-mi găsesc un loc retras în care să-mi savurez liniştit anasonu’. Da’ nici nu mă dau bătut, aşa că mă aşez la masa unui tînăr ce părea absorbit de subiectul cărţii ce o citea. Zic părea, pentru că-ndată ce şi-a dat acordul să mă aşez, a început a torăi, uitînd cu desăvîrşire de carte. Şi vorbea despre multe, cîte toate, iar eu , din politete, încercam să-i ţin isonul.

Deodată, proaspăta mea cunoştinţă îmi zice :
-Vă rog să mă iertaţi, spune cu dulceaţă în glas, şi dumneavoastră aveţi dringolade cu chelnerul ?
-Pardon, îi răspund aplecîndu-mă către el, n-am înţeles!
Prevenitor, tînărul repetă:
-Am întrebat dacă şi dumneavoastră aveţi întodeauna dringolade cu şalamampoane cu chelnerul?

Am roşit. De ce naiba nu aud ce zice omul ăsta, deşi vorbeşte clar şi răspicat?Îi răspund după o pauză de o clipă:
-Iertaţi-mă, vă rog, e o gălăgie infernală aici. Mi-e jenă, dar nici de data asta n-am înţeles ce-aţi spus!

Omul pare încurcat. Se uită bănuitor la mine, nu cumva vreau să-mi bat joc de el?! Pe urmă, puţin ruşinat, repetă:
-Am vrut numai să ştiu dacă şi în această cafenea se poate să dringolezi cu şalamampoanele!

Pfff, îmi ţiuie urechile! O clipă îmi trece prin minte o ipoteză înfiorătoare: te pomeneşti că am înnebunit! De multă vreme am observat anumite semne ciudate...Ieri, spre exemplu, cînd eram în cafenea, am vrut să arunc chiştocul de ţigară în acvariul cu peştişorii aurii, da’ m-am răzgîndit repede: mi-era milă de bieţii pescuţi la gindul că o să se ardă la jarul ţigării...

De data asta cuvintele-i îmi sună dogite în urechi, ca nişte aglomerări de sunete ininteligibile. E-ngrozitor ! Nu le mai pricep sensul ! Nu sînt în stare să asociez ideile! Tîmplele îmi zvîcnesc. Mă uit la proaspătul amic . El mă priveşte decepţionat şi uimit, sigur din cauză că nu i-am răspuns încă la o întrebare atît de elementară. Pauză goală, penibilă. De afară se aude clopotul tramvaiului. Mă-nfior şi mă gîndesc la cimitir. Tramvaiul va ţăcăni şi clănţăni la fel, iar eu mă voi odihni în copîrşeu: sub mine şi peste mine va fi ţărînă, iar bietul meu creier boţit şi paralizat se va usca fără probleme în interiorul căpăţînii mele.

-Ce e cu chelnerul? întreb cu o ultimă nădejde.
-Aş vrea să ştiu dacă aici , în cafeneaua asta , se poate să dringolezi cu şalamampoanele de sus în jos!

Asta nu mai poate continua aşa...
-Da, îi răspund cu hotărîre, sigur că se poate!
-Perfect, atunci te rog să mi-i dai, îi duc eu! îmi zice brusc .
- Ce să-i duci?

Se uită la mine nedumerit:
-Păi, cei 50 de lei!
-Aaa, da, desigur- bolborosesc îngrozit, în timp ce-i întind, tremurînd ,banii.Apoi îmi iau rămas bun de la el şi cobor la parter clătinîndu-mă pe picioare. E clar, sînt un om sfîrşit! Doamne, şi-s încă atît de tînăr!

Jos un vechi amic mă prinde de mînă:

-Ce-ai vorbit cu neica Talmeş-balmeş?Te-a păcălit şi pe tine?

Încă tremur. Holbez ochii în timp ce prietenul meu rîde în hohote:
-Bănuiam. Tipul ăsta se poartă frumos, e politicos... dar amesteca în fraze fel de fel de cuvinte fără noimă, iar cînd un fraier stă să înnebunească pen’că nu-nţelege nimic, îi cere bani...

Aaa, deci asta era! Mă îndrept din şale, înalţ din sprîncene măsurîndu-l ironic pe prietenul meu şi îi zic cu vocea îngroşată :
-Ei asta-i! Crezi că pot fi dus in halul ăsta?! Mi-am dat seama imediat despre ce e vorba! Crezi că mă las păcălit aşa de uşor? Îmi pare rău...

Am ieşit din cafenea, jurîndu-mi să nu mai am încredere în oricine. Aaa, şi nici să nu mă mai bag în seamă dacă nu-nţeleg ce se vorbeşte !




‘Ai să ne-auzim pricepători!

Pentru ce?...

Brrr, frig, dom'le, frig! Şi-ntuneric beznă...la dracu' unde-s laptele şi mierea promise?! Unde-s poveştile spuse pe acorduri de harpe ce le-aşteptam cu nerăbdare?! Oare degeaba ?...


-Halooo, nenicule, matale acuma ai sosit? mă apelează o voce dogită.
— Acum, da. Brrr, răspund puţin ofticat că nu-mi pot vedea interlocutorul.
— E cam frig la început, nu-i aşa? Pînă la urmă o să te obişnuiesti. Ţi-au pus gheaţă şi pe cap?
— Mi-au pus. Brrr.
— Normal. Asta-i bine. Şi te-au împins pînă la capăt? Ce număr ai?
— Ce număr am?
— N-ai apucat să vezi bileţelul ăla pe care şi l-au legat de picior? Scrie pe el numărul şi numele, dacă se ştie. Eu am doar un număr, nu am nume. Încă nu m-au identificat. Spaţiul tău nu e prea strâmt?
— Nu, zic eu făcîndu-mi curaj, deşi începe să mă cam apese un sentiment claustrofobic.
— Al meu este, pentru că am început să mă umflu. M-au scos din apă abia după patru zile. Nu mă plîng, doar ochiul mă jenează, că mi s-a scurs în gură. Tu mai ai ochi?
— Doar unul. Pe celălalt l-a scos glontele. Pe acolo a ieşit.
— Cu revolverul ai…?
— Mda...

— Ah! Şi eu aşa am vrut, dar n-am reuşit să fac rost de bani. La mine a durat mai mult, dar ştii, ce-i sigur, e sigur.
— De unde ai…? întreb doar aşaaa, ca să mai treacă timpu'.
— De pe podul de peste Prut. Am ieşit la suprafaţă abia după patru zile. Plămînii devin foarte respingători. Scuza-mă, burta ta a început să se-nverzească?
— Încă nu, răspund repede, mai mult ca să mă conving pe mine însumi.
— O, s-o vedeţi pe a mea. E de un verde deschis pînă la buric. Chiar mă bucur, în curînd voi fi cu totul verde. Doar grăsimea e albastră. Mai trebuie să trec de autopsie. Srrrrr...
— Ce dracu faci?
— Nimic, doar apa sîsîie în mine. Oh, tocmai mi s-a scurs şi celălalt ochi. Îmi pare rău. De altfel, arătam destul de bine, aşa a zis domnul doctor. Ia spuneţi-mi, era blondă?
— Da. Şi a dumneavoastră?
— Şi a mea.
— Cum o cheamă?




— Molda.
— Aha, înseamnă că eşti Gheorghiţă.
— Într-adevăr, şi ce-i cu asta?
— Boul de mine, credeam că se va căsători cu tine.
— Eşti cumva Ivan? Eu credeam că va fi a ta. Pentru asta trebuia eu să sar de pe pod?
— Şi eu pentru asta trebuia să dau atîţia bani pe pistol? Ptiu!
— Atunci s-ar fi întors la mine! Dacă aş fi ştiut că nu vrea să se căsătorească cu tine şi că vei sări de pe pod… Dar mie mi-a spus că se va căsători cu altul şi eu ştiam că doar tu poţi fi acela…
— Şi eu dacă ştiam că tu cumperi pistoale şi că nu vrea să se căsătorească cu tine… Mi-a spus că va rămâne cu altul şi eu ştiam că doar tu poţi fi acela…
— Şi pentru asta putrezim aici amîndoi? Atunci cu cine s-a căsătorit Molda?

O voce dintr-al treilea sertar:
— Cu mine.


 Ptiu, iaca drace, şi-ăsta-i aici...De-aş fi stiut...Eh, tot degeaba, e timpul să-mi găsesc un norişor si să hălăduiesc pe cerul patriei. Şi, poate, oi auzi şi ceva sunete de harfe din cînd în cînd...


'Ai să ne-auzim sin-ucigători!

Printre statui...

Auzit-aţi de Dabija ? Nu, nu ăla, domnitorul...Cică nenea asta ar fi fost mare pescar şi, în cinstea acestei frumoase activităţi, ar fi bătut o monedă moldovenească pre numele ei" şalău"(dupa mult mai cunoscutul "schilling"). Ei, şi dacă tot avea omu' produs excedentar de monedă, s-a gîndit(şi bine-a făcut), să încheie o lucrare începută de-un predecesor de-al lui. Da' care?...că-n bunu' obicei strămoşesc, muuulte lucruri stăteau neterminate, că-z doară "primu' pas e mai greu, la al doilea ne hodinim o ţîră"!

No, şi cum stătea bietul vodă cumpănind la viitoarea acţiune,iaca , o voce-i şopteşte şăgalnic:" Bârnova, mă blegule"! În urma unui asemenea mobilizator îndemn,se urcă în spinarea unuia(cal) şi tropăie voios către locaţie, aşa la vreo 20 de kilometri de Oraşul celor şapte coline unde , zic cronicarii , se loveşte de desişul Codrilor Bârnovei. Codri ce-au rămas doar în cronici, că între timp s-a inventat drujba!

Ei bine, acolo la Bârnova, în mijlocul unui peisaj idilic, o mîndră mînăstire a-nceput a se construi sub domnia lui Miron Barnovschi( drag nepot de-al lu' Ieremia Movilă), prin 1620,iar vodă Dabija-i va tăia panglica prin 1665. La un prim impuls ar fi vrut să numeasca mînăstirea dupa el; dar la gîndul că oficializarea unui sfînt lăcaş cu numele Dabija ar deveni un veşnic prilej de miştouri şantiereşti, s-a stabilit să se rămînă la numele ctitorului.

Suflet de hoinar, domnul vodă nu rezistă a sta locului pînă-i gata lucrarea, aşa că o pune de-o plimbare în lung şi-n latul zonei, chestie care-l face să dea de minunăţii la car' nici nu se-aştepta:ba Pietrăria de pe dealul Repedea, ba' de urmele unei cetăţui neolitice,cică, de pe vremea lui Negru Vodă, ba de ruinele unei biserici de piatră, ridicată în secolul XVII de un boier pe nume Cujbă.

Furat de frumuseţea peisajelor ce-mbinau plăcut unduirile line ale dealurilor, vîrfurile semeţe ale copacilor, mireasma placută a florilor şi, nu în ultimul rînd, liniştea din desele păduri, ajunge-ntr-o poiană ce-i pătrunde-n inimă de cum o vede. Şi nu-şi dă seama de ce: să fie oare de la urmele unui schit din care-au rămas doar nişte ruine acoperite cu frunze şi-un clopot agăţat într-un stejar, printre care parcă se-ntrezăresc tăcutele chipuri ale vechilor sihaştri şi care impun adînc şi pios respect?

Sau să fie de la bucuria provocată de gîndul că aci, în Poiana cu Schit, peste mulţi ani , va fi un loc unic în Moldova şi chiar în ţară? Pentru ca aici, prin anii 1980, vor fi aduse cu mari eforturi blocuri imense de piatră taman de pe Dealul Repedea.

 Bunînţeles, dacă bietul vodă ar fi ştiut ce urma să se-ntîmple cu viziunile sale, cre' că nu s-ar mai fi chinuit să viseze. Pen'că, se pare că trăirile spirituale pălesc în faţa indolenţei, a nesimţirii; nemernici fără de suflet au tăiat şi distrus, ba mai mult, s-au apucat chiar să fure din pietrele vechiului schit!

Timp mult a trecut de-atunci...şi fiecare om care (mai) ajunge pe acolo stă şi se-ntreabă, oare mai poate fi renăscută poiana care ziua răsuna de entuziasmul meşterilor pietrari; poiana-n care se adunau seara în jurul focului şi depănau poveşti pînă după miezul nopţii. O mai putea fi ea renăscută? Io, unu', zic că merită încercat!



'Ai să ne-auzim renăscători!

 C

La buchinist

Merg grăbit pe stradă cu traista plină de cărţulii. Lumea se uită la mine ca la un zărghit;puţin îmi pasă! Să mă văd odată pe stradă...strada aia veche cu anticariatele înşiruite precum colierul unei prinţese. Merg înainte răsfoind cartea cu pricina de parcă aş fi într-un fotoliu; am mare experienţă în privinţa asta, de multe ori răsfoiesc gazetele în drum spre serviciu, ba, cîteodată, mai şi scriu cîte ceva prin ele...

Aşadar, ia să vedem. E vorba de istoria naturală de anul trecut, ediţia a patra , “substanţial întregită şi prelucrată”. Mda, am prelucrat-o eu , chiar că substanţial: pe coperta din faţă mi-am încercat talentul la desen abstract; pagina 15 din păcate lipseşte; jobenul din capul “scheletului uman” precum şi luleaua le-am desenat, din nenorocire, cu un creion prea tare, aşa că nu s-au mai putut şterge cu guma , iar anul trecut , cînd încă eram prea tînăr să mă gîndesc la viitor, i-am făcut omului primitiv cu tuş o legătoare de muşteţi. Am încercat să o şterg, primitivu’ s-a găurit da’ acum îi cam spîn.... Şi oare ce-mi umbla prin tărtăcuţă de am frecat cu cretă pagina 172 de a devenit subţire precum foiţa de tigară?! Că din “Legendele Naturii” lipseşte o bucată ...m-am împăcat de mult cu ideeea..Dar foaia cu sumarul chiar nu trebuia s-o împodobesc cu crestături pe margini şi nici s-o răsucesc ca pe-un cornet... iaca, nu mai stă oblu, mereu se răsuceşte-napoi...

Totuşi, privită-n ansamblu, e o carte drăguţă. Dacă te uiţi la ea de departe şi cu ochii pe jumătate închişi, e chiar foarte nostimă şi curăţică. Bineînţeles că se vede că-i... purtată, dar cu toate astea încă –i folosibilă. Nouă costa 5 gold. Am să-i explic anticarului că dacă sterge cu guma scoarţa , poate s-o vîndă drept nouă. Evident , asta-i o mică înşelătorie, dar ce importanţă are? Dacă mă-ntreabă, am să-i cer 4 gold ; dacă nu mă-ntreabă ci spune doar o sumă, am să-i cer cu 20 lei mai mult decît oferă el.

Mă opresc un minut, două, în faţa vitrinei şi studiez terenul prin geam. Anticaru’-i un bătrîn mărunţel; se uită prin ochelarii mari cu rama de baga la un tablou...Am să i-o dau şi cu trei gold... E un om bătrîn şi serios.
Intru brusc. Bătrînul stă de vorbă cu cineva; mă priveşte pieziş şi nu mă salută. Îşi cunoaşte clienţii. Nu-l deranjez, stau şi aştept răbdător...

Deodată inima mi se umple de-o nesfîrşită tristeţe şi descurajare; în gînd mîngîi, cu înlăcrimată resemnare, sufletul bătrînului. O, moşneagule cu inima împietrită şi rece ca un sloi de gheaţă, de ce nu vrei să-nţelegi sarmanu’ copchil care de săptămîni întregi rîvneşte şi el - şi cît de arzător şi cu cîtă disperare- la nişte firimituri de ciocolată, la un bilet de cinema... Vezi, eu te-nţeleg, moşneagule, eu ştiu că pentru tine-i o afacere dificilă şi că-ntr-adevăr cartea-i cam murdară...Iaca , ţi-o dau cu doi gold!

Bătrînul încă discută cu alt client. Mie nu-mi spune nicio vorbă, noi ne-nţelegem şi fără cuvinte; deodată îmi ia cartea din mînă şi, în timp ce vorbeşte cu celălalt client, o răsuceşte...tulai doamne... ce nedisimulată scîrbă...o deschide. A deschis-o taman la omu’ primitiv; i-o las şi cu un gold, să se spele pe cap cu ea!

O arunca pe masă: “Ediţie veche, are foi lipsă.”
O pîclă deasă mi se lasă pe ochi: “ Totuşi se mai poate învăţa cîte ceva din ea”, îi spun cu vocea gîtuită de emoţie.

Nici nu mă bagă-n seamă, tratează mai departe cu clientul; eu sînt aer pentru el. Stau minute-n şir zăpăcit. O amărăciune inumană mi se aşează în coşul pieptului.” O dau şi cu 100 de bănuţi”, răzbesc să-i spun abia şoptit.
După o lungă aşteptare, cînd toate visele mi se năruiau, îmi zice fără a se-ntoarce către mine:” Patruzeci de bănuţi” .

La dracu’, nu-mi ajung nici pentru un ceai la Iunion. Clipa e decisivă. Hai, cu ochii închişi, cu capul înainte. După mine potopul! Pun mîna pe “Stilistica” mea nou-nouţă:” Pe asta cît îmi daţi?”

La casă primesc în total un gold. Şi cincizeci de bănuţi. Aaa! Ticălosul, diavolul, “Stilistica” o urmărea el! Cum a lăcomit el, cum s-a grăbit s-o ia! Literalmente mi-a smuls-o din mînă, nici n-am avut timp să mă gîndesc bine ce fac...

Şi-acum, ce-o să se-ntîmple? O să se–ntîmple?...Ce se poate întîmpla? Deocamdată banii-s la mine!
Mai încolo o să o răscumpăr! Am să m-angajez undeva; voi scrie adrese, voi căra moloz, voi sfărîma cucuruz..
Mai încolo , îmi voi răscumpara Stilistica; pîn’ atunci, m-oi descurca cu ce mi-o rămas.

  ’Ai să ne-auzim răscumpători!

Am picat la bac...

Vrrrm, vrrrm...Nişte zgomote ciudate răzbat de-afară trezindu-mă din somnul dulce al dimineţii. Or fi iar muncitorii de la drumuri, care repară strada noastră o dată pe lună. Mă uit afară şi văd nişte aparate ciudate ce trec cu viteză ameţitoare prin dreptul geamului, deşi locuiesc la etajul trei. "Hm, musai s-o las mai moale cu horinca, am ajuns să văz avioane la geam", bolborosesc în timp ce-mi pregătesc o cafea. Cu coada ochiului observ un aparat pe perete ce seamănă cu un ceas. Da' nu-i. Scrie clar pe el: timpometru! O fi, că prea scrie frumos...Mă uit la dată, arată anul 2100...brusc mi-aduc aminte că am cîştigat la Loteria Noroacelor o excursie cu maşina timpului. Al drac' noroc! În fine, ies repede din casă pentru a profita la maxim de premiul căpătat.

Pe bulivar, lume multă, ca la bîlci...multă lume da', parcă, puţini oameni. Ăi ca bărbaţii purtau fuste scurte, ăi ca femeile pantaloni lungi. Cîţiva mă priveau cu coada ochilor şi-şi dădeau ghionturi chicotind, da' nime' nu-mi zice ni'ca...

Intru rapid în curtea unei somptuoase clădiri cu gîndu' să-mi trag sufletu'. Aci, o mulţime de tineri umblau agitaţi. Erau atît de preocupaţi încît nici nu băgaseră-n seamă apariţia mea ciudată şi anacronică. Pe unul dintre ei îl înşfac de mînă în clipa-n care trece pe lîngă mine. Cînd şi-a ridicat faţa către mine era să pic jos de uimire: îmi semăna leit. Stăpînindu-mi mirarea îl întreb, cu toată politeţea de care eram capabil, ce clădire-i aia:" Liceul xx", îmi răspunde grăbit şi dă să-şi continue goana.

" Măi bade, un'te grăbeşti aşa, doar nu dau turcii, îi zic în timp ce-i iegzaminez atent ficsionomia. Ia, spune, nu ţi se pare că noi semănăm ca două picături de jinars?"
Mă priveşte şi el mai atent şi exclamă uluit:" Pfff, matale pari doar ceva mai în vîrstă decît mine ! Ciudat, foarte ciudat..."
"Doar puţin. Cîţi ani ai; cum te cheamă?"
"18 ani. Fane Chioru mă numesc."
"Eşti sigur? Tocma' mă gîndeam că am plăcerea să stau de vorbă cu v'un strănepot de-al meu."

Tînărul se uita la mine cu compătimirea rezervată de obicei ălor săraci cu duhu'. Apoi dădu nervos din mîini şi vru să-şi vadă de drum:" Lasă-mă, nene, că n-am timp de şaradele matale, am treburi importante de rezolvat! În cinci minute-ncepe examenul de bacalaureat la istorie, am tras biletul, iar subiectul este "Războiul moldo-moldo-turc din 2011" şi-s ciubotă la capitolu' ăsta. E singurul capitol pe care nu l-am pregătit, am crezut că-i v'o glumă de om bîlbîit...auzi"moldo-moldo-turc!!"
Eheee, sărmanu' băiat ştie numa' ce-i trecut în cronicile vremii; te pomeneşti că le mai şi crede...

Nici prin cap nu-i trece cît de norocos este că stă de vorbă cu-un martor ocular al acelor vremuri. O idee nebună-mi trece pe sub căciulă; am să-l salvez! Pare un băiat de treabă...trebuie să fie un băiat de treabă de vreme ce seamănă cu mine :D !
"Fii atent! Intru eu la examan în locul tău, n-o să observe nimeni nimic. Hai să ne schimbăm hainele-ntre noi( ptiu, fi-v-ar moda de rîs, iacătă-mă şi cu haine muiereşti), tu stai aici şi aşteapta liniştit, că-ţi rezolv eu toate problemele!"

Zis şi făcut; gata deghizat intru în sala de examen bucurîndu-mă anticipat de succesul pe care-l voi repurta. În nici un minut profesorul îl striga pe Fane Chioru.
Mă-ndreptai semeţ spre catedră, aşteptînd nerăbdător întrebarile, cu un zîmbet ironic afişat pe lătăreaţa-mi faţă la gîndul că voi da răspunsuri precise şi perfecte şi ce plăcută surpriză voi face auditorilor prin vastele mele cunoştinţe.
-Aşadar-începu profesorul cu o voce severă- cum a încercat Ungaria să înfometeze Moldova?

Am deschis gura da' am închis-o mintenaş la loc...Ptiu, oare cum o fi vrut, frate? Ştiu că zilele trecute era un articol în ziar despre treaba asta, da' chiar cînd să-l citesc a intrat nevastă-mea să-mi spună că are nevoie de pantofi noi (încă unii)...Na, ca să vezi, nevasta îmi mănîncă bacalaureatul...

-Urmatoarea întrebare: Cum s-au comportat aliaţii în război?
-Cum s-au comportat...ei da, aş vrea să stiu si eu! Aici n-am nici o vină, nicăieri nu s-a scris clar şi precis despre acest lucru! Vă rog, altă întrebare- bolborosesc roşind.
-Văd că nu te-ai prea pregătit, Fane: Ce au discutat ministreşii de război la ultimul congres?
-În octombrie?
-Bineînţeles, în octombrie!
-Ei, ce-au discutat? întrebai curios ieşind din rolul meu de examinat.Că, cică, nici ei nu ştiau că...
-Ce-i asta? sări profesorul ca ars. Tu mă examinezi pe mine?! Treci la loc, 2!

Cristoase, ce-o să se-ntîmple cu sărmanul Fanel? Am început să-l implor pe profesor să-mi mai pună o întrebare.După lungi stăruinţe a consimţit:
-Unde umbla preşedintele în timpul războiului?
-Vă rog să mă iertaţi- răspund pe un ton cît pot de serios- asta nu sînt obligat să o ştiu, întrucît, din motive de meda...asta...din motive tactice asemenea lucruri nu se dădeau publicităţii. Hai, altă întrebare...
-Fie, hai să fie una simplă: Sub ce deviză funcţiona coaliţia din acea vreme?

Am răsuflat uşurat... Fane Chioru, eşti salvat! Triumfător , fără cea mai mică urmă de emoţie, declam ca pe o poezie:
-Unitate, Demnitate, Coeziune, Respect!

-Marş la loc! răcni profesorul ridicîndu-se. Asta-i culmea obrăzniciei: născoceşti cuvinte inexistente, idei de care nimeni nu vrea să audă! Curată neobrăzare!

Pff, asta este! Pe Fane Chioru l-a picat la examen! Bine i-a facut!


C.

Calificativ: insuficient!

La asta nu m-am aşteptat într-adevăr . De gîndit m-am gîndit nici vorbă, ba noaptea trecută am şi visat aşa ceva , dar în vis eram ascultat la etică. În vis m-am descurcat usor si-am luat un nouă.
Acum cînd îmi aud numele nu-mi vine să cred urechilor. Mă uit în jur şi sper într-o minune. Poate ca numai un coşmar îngrozitor m-a facut să cred că-i vorba de mine şi-n curînd mă voi trezi din nebunia asta de vis. Dar nu, chiar eu sînt cel ce trebuie să iasă la tablă, pocinogul chiar mi se întîmplă! Înaintez printre bănci repetîndu-mi intr-una: totalitateanormelordeconduitămoralăcorespunzătoare...sigur asta mă va întreba, dacă nu, dau diferenţa şi mă fac miliţian!

Furat de gînduri scap creta din mînă. În timp ce o culeg de pe jos în spate răsună rîsul obligatoriu, pe care - de data asta- nimeni nu+l interzice; sînt nepriceput în ale jocului, ceea ce-nseamnă ca sînt în afara legii, de mine are voie oricine să rîdă.

Profesorul mă-ntreabă dacă m-am pregătit...O, Doamne, fireşte, se putea sa nu mă fi pregătit_! Păi şi condamnatul la moarte se pregăteşte:primeşte maslul şi se tunde...

Încep să scriu docil, repetînd cu voce tare ceea ce scriam. Scriu, scriu cum aş scrie ”de din vale la Rovine”, ştiu despre ce-i vorba, văd tema dar ” de departe” şi habar n-am ce înseamnă harababura asta...vag îmi amintesc ca-i vorba de etică , dar Dumnezeu ştie ce-o mai ieşi de aici...
Îngroş codiţa de la „a”, şterg cu minuţiozitate o bucăţică din cratimă...diferite manevre pentru a mai cîştiga timp.” La naiba, la şcoala de miliţieni te trezeşti cu noaptea-n cap....Da, dar poţi ajunge jeneral ...chiar preşedinte...”

Scriu încet şi cu chibzuială, încă n-am ispravit. Un nepricepător ca mine, dacă ar privi scena, ar crede că-s tare dibaci. Dar un cunoscător ştie foarte bine ce înseamna acele manevre. În jurul meu domneşte o liniste mormîntală, profesorul nu face nici o mişcare.
” Acum trebuie să şi vorbesc: Etica este -încep răspicat , uitîndu-mă încruntat la tablă. Etica este- zic din nou , ca omul care se repetă nu pentru că nu ştie, ci, mai degrabă, pentru că din nenumăratele idei ce mi se îmbulzesc în minte, vreau s-o aleg, drămuind cu atenţie, pe cea mai potrivită, cea mai frapantă şi mai desăvîrşită.
„etica este ceva, aşa...ştiţi , ca bunul simţ...să vedeţi, domnule profesor, eu m-am pregătit...”

„Popescule, raspunde tu”, zice profesorul cu voce tare.

Ce-i asta, oare visez? A pus pe altcineva să răspundă ?..Dar eu m-am pregătit...Stau acolo stingher ca pe o insulă, dar la loc nu mă duc. Nimeni nu mi-a zis să mă duc la loc; stau deci acolo cu inima răvăşită şi goală ca o scorbură; mintea îmi umblă nehotărîtă printre cioburile expunerii mele ca un pilot printr ruinele avionului prăbuşit.

Între timp Popescu a început să răspundă. Vorbeşte de nişte linii paralele, iar vorbele lui par atît de ciudate şi de străine...ca tot ce spune si ce face de ani de zile în jurul lui ...ca toate problemele de care se ocupă veseli, sprinteni şi gălăgioşi, ceilalţi... şi din care eu n-am prins niciodată nimic, în afară de cîteva fraze pompoase cu care am încercat să plutesc, să mă menţin la suprafaţă...

Deodată toate puterile mă părăsesc. În mintea mea înnegurată cuvintele răsună ca nişte zgomote îndepărtate...aud scîrţîitul cretei pe tablă...chipurile oamenilor defilează prin faţa mea...o clipă văd clar infinitul despre care Popescu chiar acum declară că e locul de întîlnire al dreptelor paralel..Da, văd infinitul...e imens şi albăstrui...într-o parte se află o căsuţă cu inscripţia :”Intrare în infinitul al patrulea”...În căsuţă sînt nişte cuiere în care dreptele paralele îşi agaţă pălăriile, apoi trec în altă odaie şi se salută bucuroase între ele... Da, dreptele paralele...Acolo, în clasa infinitului, a înţelegerii, a bunătăţii şi a iubirii de oameni, unde eu niciodată nu voi ajunge, în acea clasă superioară, în care, din pricina calificativelor „insuficient”, eu nu voi fi admis niciodată...

’Ai să ne-auzim admiţători!

 C.

Prin Ţara Orbilor

Era seară în Ţara Orbilor. Sau, pre limba savanţilor, (ec)lipsă de căldură. Storurile apărătoare de vînt ale cafenelei fuseseră lăsate. În salonul mobilat cu distincţie începuseră să răsune harpele care chemau cînd în Sol, cînd în Fa major, clienţii să intre.

La aşa zisa “masă aspră” din centru se aşezaseră oaspeţii nelipsiţi ai cafenelei : lăutari, conţopişti, dascăli, primarele urbei,  dobaşul satului şi şefu de post - figurile reprezentative ale lumii selecte. Conversaţia lîncezea,  cei mai mulţi tăceau, pipăiau plictisiţi arabescurile spetezelor...La un moment dat, apare Zavistios, un scriitor cu vocea profundă, pielea zbîrcită dar frumos mirositor. După ce pipăie politicos feţele celor prezenţi în chip de salut, se aşează la masă şi întreabă :

“Aţi pipăit  articolul măscăriciului de Novator de astăzi?

Afon, un compozitor la modă, îşi trece plictisit degetele peste rîndurile articolului, după care spune indiferent:

“Mda, despre Novator  am părerea mea... e un tip care face pe originalul şi care tare ar mai vrea să fie primit la masa asta... Tare mult i-ar place să inventeze ceva cu care să ne dea peste nas. E un snob. Filfizoni de acest soi nu trebuie să ne preocupe!”

“Dar despre ce scrie ?” se aude o voce subţirică al cărei posesor adulmecă timid întreaga adunare

“ Eh, asta aş vrea să ştiu şi eu- rîde Zavistios.  Sincer să fiu, cred că a înnebunit!”

Toţi săriră să-i dea dreptate. Nu aveau nici o îndoială...Novator  s-a ţicnit! Cum n-aveau altceva mai bun de făcut, se apucară să disece articolul în cauză:

- De la început mi s-a părut puţin bizar- zice Zavistios. Pe un ton de o naivitate copilărească spune  că filozofia lui de viaţă a făcut un mare pas înainte, că a făcut o descoperire despre care vorbeşte folosind  cuvinte taaare ciudate...Începe cu un studiu destul de confuz  în care vorbeşte despre subiectivitatea organelor de simţ, despre cunoaşterea absolută şi relativă. Arată că de la un timp încoace trăieşte senzaţii curioase. Zice că în cunoaşterea şi perceperea lucrurilor dispunem încă de mijloace extrem de reduse, subiective. Insinuează că existenţa noastră ar avea nişte  însuşiri de o importanţă covîrşitoare, despre care, pînă în prezent, nu se ştie nimic!

-Ei, aş!...Prostii...poveste veche! zice primarele in timp ce-şi mîngîie mîndru medaliile din chept.

-Speculaţii abstracte! spuse cu dispreţ  dascălul.

-Asta nu-i tot! Folosindu-se de cuvinte pompoase  lasă să se-nţeleagă că trăieşte experienţe noi ce ar ţine de esenţa naturii...iaca ce-i vine la guriţă:“La început aveam îndoieli, dar acum sînt convins, iar această convingere îmi dă o imensă, supraomenească bucurie! Ah, nu ştiu cum să vă explic mai bine...mi-e teamă că nu mă puteţi înţelege!”

-Al dracu, vorbeşte ca un popă ! observă şefu de post.

-Să continuăm:

“Acum am certitudinea că lucrurile, pe lîngă volum, sunet şi miros, mai au şi o altă exceţională proprietate, mai generală şi mai importantă decît cele cunoscute de toată lumea. Nu găsesc cuvintele care să exprime sentimentul ce mă stăpîneşte...aş vrea doar să spun cît de încîntat sînt că am descoperit acest Adevăr nou care răstoarnă tot ceea ce ştiam despre lume. De fapt, este o lume nouă, cu alte dimensiuni, fără de limite, un imperiu al spiritului superior...Prin mintea mea, ca-ntr-un extaz, roiesc impresii pe care imaginaţia cea mai bogată nu ar putea să le născocească. Acum ştiu totul chiar şi despre lucruri din afara sferei simţurilor. Îmi  ridic faţa spre cer şi-n minte năvălesc imagini molatice-unduitoare şi nesfîrşite, pentru că depărtările au ceva molatic-unduitor şi nesfîrşit. Îmi aplec capul în jos şi mă năpădesc zeci de impresii fără a întinde măcar o mînă! Mă apropii de voi şi mă-nfior. Vă simt fără să vă fi pipăit. Sînteţi biete lucruri lunguieţe , elastice, fîlfîitoare. Vă-nvolburaţi, vă despărţiţi ; mi-e teamă de voi! Mintea mea nu mai suportă acest tumult de noţiuni şi impresii. Aş vrea să strig în gura mare, să-tind într-una braţele! Sînt foarte aproape de ceea ce s-ar putea numi Ideea Infinită! Acum, cînd mi se deschid noi perspective de viaţă, drumurile noastre se despart! Fraţilor, îmi pare rău, mi-e milă de voi! Mintea mea caută un cuvînt nou, nemaiauzit, nedescoperit, cu ajutorul căruia, acum, la despărţire, înainte de a vă părăsi spiritual, să-mi exprim compasiunea şi fericirea. Alerg liber, cu braţele desfăcute şi din piept izbucneşte ca un chiot un cuvînt dintr-o limbă necunoscută:

Lumină!”

În jur se făcu linişte. Doar harpele mai sunau cu un ţiuit prelung precum scoicile de mare...

 -Lumină- repetă o voce timidă şi cam acră.

Aproape toţi tresăriră şi încercară să alunge senzaţia neobisnuită, stranie, care îi cuprinse la auzul ciudatului cuvînt. Se însufleţiră. Afon dădu din mîini a lehamite, dascălul rîse în silă.

-Decadenţă, zice un estet..

-Din punct de vedere al ştiintelor naturii e o fantasmagorie! scuipă nervos un ziarist .

-Metafizică! strigă profesorul universitar vrînd să pună capăt discuţiei. Şi metafizica nu-i decît o speculaţie gratuită, mai perfida decît ştiintele oculte. Iscă numai absurdităţi şi confuzii...

Aici discuţia părea încheiată.

-Metafizică, aprobă din cap şi dobaşul, chiar de nu ştie ce-nseamnă.

-Metafizică, zice compătimitor poticarul, sigur fiind că-i ceva ce se mestecă-n Berzelius..

-Metafizică, răsuflă uşurat criticul, bucurîndu-se că problema s-a rezolvat atît de simplu.

-Siguuur, metafizică, şopti şi Afon, căruia îi plăcea cum sună acest cuvînt.

În sfîrşit, se mirosiră şi se pipăiră cu afecţiune. De spus, nu s-a mai spus nimic. Scriitorul se gîndea la Novator, convins fiind că nu era decît un măscărici. Lăutarul se gîndea la spectacolul său de-a doua zi. Ziaristul se gîndea că poate folosi tot ce s-a zis pentru un articol. Majoritatea încercau să se gîndească la ceea ce părea că se gîndeste primarele, şi de aceea zîmbeau dispreţuitor. Primarele era foarte mulţumit de sine şi nu se gîndea la nimic.

În capul mesei, într-un fotoliu, Novator şedea printre ei tăcut şi liniştit, cu tîmplele în palme. Avea un zîmbet rătăcit pe buze...Privea cum frunţile teşite şi netede ale celorlalţi  se holbau goale la focul ramurilor de măslin aprinse în mijlocul mesei...

‘Ai să ne-auzim luminatori!

Io cre' că se poate...

Iniţierea:

"Băiet fiind păduri cutreieram"...da dom'le, exact ca în poveste...totul a-nceput prin anii'80, cînd cineva ( nu spui cine, persoană importantă, vericule), a-nceput a mă-nvăţa cum să descopăr locuri în care m-am aflat pe mine însumi, cum să-mi arunc privirea peste oameni şi locuri şi cum să mă las dus de val de muzica tăcută a naturii.
Ca orişice novice, am început cu ceva uşor, ceva care să nu mă sperie dar, totodată, să-mi provoace acea dorinţă de a reînnoi experienţa.Nimic mai simplu, avînd în vedere că Cindrelul este la o aruncătură de piatră(dacă ai dus piatra-n gură v'un ceas).Mi-aduc aminte cum într-o dimineaţă ţopăiam de pe un picior pe altu' în faţa autogării, încărcat cu un rucsac ce părea uriaş, bucuros că, în sfîrşit , o să ajung şi eu , un puţoi, acolo unde mergeau numa' oamenii mari :D

Îmi stăruie şi acum în memorie autobuzul ce urca şi cobora pe uliţele strîmte ale Răşinariului, provocînd o larmă de nedescris în liniştea uneia dintre cele mai vechi aşezări din Ardeal. Mîndră aşezare..."Sat în margine de codru,/ Revărsat sfios în vale...", cam aşa-şi descria Octavian Goga satul în care s-a nascut..."Comună de tăietori de păduri şi ciobani autodidacţi care aveau biblioteci mari şi vorbeau despre Hegel", după cum spunea gînditorul din Răşinari, Cioran ...

Ieşit din sat, autobuzul trecea pe lîngă pîrîul Ştezii şi-şi începea, gîfîind, urcuşul de lîngă cabana Curmătura Ştezii spre Păltiniş. Ajuns în staţiune, înconjurat de brazi(da, încă mai erau), mă uitam uimit şi mi se părea că o pensulă divină îmbinase armonios culmile munţilor din preajmă cu pădurile ce-mi păreau ameninţătoare.

 Am pornit la drum vesel nevoie mare, pînă la cantonul silvic , de unde mi se înfîţişa un peisaj de neînţeles pentru mintea mea de copchil : un platou imens în mijlocul căruia se iţea o stînă cu tot arsenalu' în dotare( oi, ciobani,măgari şi cîini...tulai doamne, da' ce cîini...). Platoul de la Onceşti era mărginit de-un codru ce părea să-şi schimbe faţa cu fiece metru cu care te-apropiai de el...

Parcă simt şi acum fiorul ce m-a cuprins în clipa-n care am îndrăznit să pătrund în mîndra cetate a pădurii, temerea ce-o aveam ca nu cumva să deranjez ceva din ordinea pe care o forţă divină o rînduise în acele locuri, sfiala cu care vorbeam de teamă să nu-ntrerup liniştea cu car', de bună seama, natura-i obişnuită...

Cu pas uşor, ascultînd fiecare foşnet al frunzelor şi admirînd fiecare strop de apă ce curgea şovăitor printre noduroasele rădăcini ale bătrînilor arbori, încercînd să-nţeleg limbajul tainic al muntelui, am ajuns la capătul traseului, cabana Gîtul Berbecului...

Mi se părea că sînt la limita dintre real şi ireal...Nu există cuvinte să poată exprima sentimentele provocate de ceea ce vedeam atunci pentru prima oară: desfăşurate cu mare măiestrie, în acelaşi loc, cele trei mari bogăţii ale pămîntului: munţii, pădurile şi apa!

Şocul:

Mulţi ani au trecut de-atunci...Prin 2000 am vrut să mai dau o raită prin cele locuri, să văd cum s-au schimbat după marea revoluţie...Răşinariul încă mai păstrează din farmecul bucolic dar căruţele-s tot mai puţine, pe uliţele strîmte circulînd tot mai multe maşini...platoul Păltinişului a intrat şi el în rîndul lumii moderne, vile,palate şi alte monstruozităţi ridicîndu-se cu nesimţire în locul unde de drept se-nălţau falnici brazi...
Cu inima strînsă trec pe lîngă stîna părăsită, intru-n codrul meu drag blestemînd făr' de-ncetare prostia omenească. Mă linişteşte doar gîndul că o s-ajung în curînd la cabană. Şi ajung. Şi înlemnesc. Nu-mi vine a crede ochilor. Totul e scrum. Paragină. Dezastru. Cad în genunchi şi-ncep a mă smiorcăi ca puţoiu' de-acu douăj'de ani...

Din tot ce cunoşteam, doar cantonu' lu' nea Blegu, paznicul barajului, mai era la fel. Şi bătrînul paznic, care-ncepe a-mi povesti cum nişte jeguri umane au dat foc cabanei. Şi alte jeguri au cumpărat terenul, lăsînd totul în paragină...

Am plecat de-acolo cu o rană-n suflet, rană ce nu se va lecui curînd...Dar m-am hotărît să nu las lucrurile aşa. Am învăţat să cred în mine şi-n pasiunile mele şi-am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi îdeplini visul : să stîrpesc mizeria, să dau peste bot tuturor jegurilor ce populează, din ce în ce mai mult, minunatele locuri pe care natura, în nemărginita-i bunătate, ni le-a dăruit.

'Ai să ne-auzim curăţitori!


 C.