Printre statui...

Auzit-aţi de Dabija ? Nu, nu ăla, domnitorul...Cică nenea asta ar fi fost mare pescar şi, în cinstea acestei frumoase activităţi, ar fi bătut o monedă moldovenească pre numele ei" şalău"(dupa mult mai cunoscutul "schilling"). Ei, şi dacă tot avea omu' produs excedentar de monedă, s-a gîndit(şi bine-a făcut), să încheie o lucrare începută de-un predecesor de-al lui. Da' care?...că-n bunu' obicei strămoşesc, muuulte lucruri stăteau neterminate, că-z doară "primu' pas e mai greu, la al doilea ne hodinim o ţîră"!

No, şi cum stătea bietul vodă cumpănind la viitoarea acţiune,iaca , o voce-i şopteşte şăgalnic:" Bârnova, mă blegule"! În urma unui asemenea mobilizator îndemn,se urcă în spinarea unuia(cal) şi tropăie voios către locaţie, aşa la vreo 20 de kilometri de Oraşul celor şapte coline unde , zic cronicarii , se loveşte de desişul Codrilor Bârnovei. Codri ce-au rămas doar în cronici, că între timp s-a inventat drujba!

Ei bine, acolo la Bârnova, în mijlocul unui peisaj idilic, o mîndră mînăstire a-nceput a se construi sub domnia lui Miron Barnovschi( drag nepot de-al lu' Ieremia Movilă), prin 1620,iar vodă Dabija-i va tăia panglica prin 1665. La un prim impuls ar fi vrut să numeasca mînăstirea dupa el; dar la gîndul că oficializarea unui sfînt lăcaş cu numele Dabija ar deveni un veşnic prilej de miştouri şantiereşti, s-a stabilit să se rămînă la numele ctitorului.

Suflet de hoinar, domnul vodă nu rezistă a sta locului pînă-i gata lucrarea, aşa că o pune de-o plimbare în lung şi-n latul zonei, chestie care-l face să dea de minunăţii la car' nici nu se-aştepta:ba Pietrăria de pe dealul Repedea, ba' de urmele unei cetăţui neolitice,cică, de pe vremea lui Negru Vodă, ba de ruinele unei biserici de piatră, ridicată în secolul XVII de un boier pe nume Cujbă.

Furat de frumuseţea peisajelor ce-mbinau plăcut unduirile line ale dealurilor, vîrfurile semeţe ale copacilor, mireasma placută a florilor şi, nu în ultimul rînd, liniştea din desele păduri, ajunge-ntr-o poiană ce-i pătrunde-n inimă de cum o vede. Şi nu-şi dă seama de ce: să fie oare de la urmele unui schit din care-au rămas doar nişte ruine acoperite cu frunze şi-un clopot agăţat într-un stejar, printre care parcă se-ntrezăresc tăcutele chipuri ale vechilor sihaştri şi care impun adînc şi pios respect?

Sau să fie de la bucuria provocată de gîndul că aci, în Poiana cu Schit, peste mulţi ani , va fi un loc unic în Moldova şi chiar în ţară? Pentru ca aici, prin anii 1980, vor fi aduse cu mari eforturi blocuri imense de piatră taman de pe Dealul Repedea.

 Bunînţeles, dacă bietul vodă ar fi ştiut ce urma să se-ntîmple cu viziunile sale, cre' că nu s-ar mai fi chinuit să viseze. Pen'că, se pare că trăirile spirituale pălesc în faţa indolenţei, a nesimţirii; nemernici fără de suflet au tăiat şi distrus, ba mai mult, s-au apucat chiar să fure din pietrele vechiului schit!

Timp mult a trecut de-atunci...şi fiecare om care (mai) ajunge pe acolo stă şi se-ntreabă, oare mai poate fi renăscută poiana care ziua răsuna de entuziasmul meşterilor pietrari; poiana-n care se adunau seara în jurul focului şi depănau poveşti pînă după miezul nopţii. O mai putea fi ea renăscută? Io, unu', zic că merită încercat!



'Ai să ne-auzim renăscători!

 C

Io cre' că se poate...

Iniţierea:

"Băiet fiind păduri cutreieram"...da dom'le, exact ca în poveste...totul a-nceput prin anii'80, cînd cineva ( nu spui cine, persoană importantă, vericule), a-nceput a mă-nvăţa cum să descopăr locuri în care m-am aflat pe mine însumi, cum să-mi arunc privirea peste oameni şi locuri şi cum să mă las dus de val de muzica tăcută a naturii.
Ca orişice novice, am început cu ceva uşor, ceva care să nu mă sperie dar, totodată, să-mi provoace acea dorinţă de a reînnoi experienţa.Nimic mai simplu, avînd în vedere că Cindrelul este la o aruncătură de piatră(dacă ai dus piatra-n gură v'un ceas).Mi-aduc aminte cum într-o dimineaţă ţopăiam de pe un picior pe altu' în faţa autogării, încărcat cu un rucsac ce părea uriaş, bucuros că, în sfîrşit , o să ajung şi eu , un puţoi, acolo unde mergeau numa' oamenii mari :D

Îmi stăruie şi acum în memorie autobuzul ce urca şi cobora pe uliţele strîmte ale Răşinariului, provocînd o larmă de nedescris în liniştea uneia dintre cele mai vechi aşezări din Ardeal. Mîndră aşezare..."Sat în margine de codru,/ Revărsat sfios în vale...", cam aşa-şi descria Octavian Goga satul în care s-a nascut..."Comună de tăietori de păduri şi ciobani autodidacţi care aveau biblioteci mari şi vorbeau despre Hegel", după cum spunea gînditorul din Răşinari, Cioran ...

Ieşit din sat, autobuzul trecea pe lîngă pîrîul Ştezii şi-şi începea, gîfîind, urcuşul de lîngă cabana Curmătura Ştezii spre Păltiniş. Ajuns în staţiune, înconjurat de brazi(da, încă mai erau), mă uitam uimit şi mi se părea că o pensulă divină îmbinase armonios culmile munţilor din preajmă cu pădurile ce-mi păreau ameninţătoare.

 Am pornit la drum vesel nevoie mare, pînă la cantonul silvic , de unde mi se înfîţişa un peisaj de neînţeles pentru mintea mea de copchil : un platou imens în mijlocul căruia se iţea o stînă cu tot arsenalu' în dotare( oi, ciobani,măgari şi cîini...tulai doamne, da' ce cîini...). Platoul de la Onceşti era mărginit de-un codru ce părea să-şi schimbe faţa cu fiece metru cu care te-apropiai de el...

Parcă simt şi acum fiorul ce m-a cuprins în clipa-n care am îndrăznit să pătrund în mîndra cetate a pădurii, temerea ce-o aveam ca nu cumva să deranjez ceva din ordinea pe care o forţă divină o rînduise în acele locuri, sfiala cu care vorbeam de teamă să nu-ntrerup liniştea cu car', de bună seama, natura-i obişnuită...

Cu pas uşor, ascultînd fiecare foşnet al frunzelor şi admirînd fiecare strop de apă ce curgea şovăitor printre noduroasele rădăcini ale bătrînilor arbori, încercînd să-nţeleg limbajul tainic al muntelui, am ajuns la capătul traseului, cabana Gîtul Berbecului...

Mi se părea că sînt la limita dintre real şi ireal...Nu există cuvinte să poată exprima sentimentele provocate de ceea ce vedeam atunci pentru prima oară: desfăşurate cu mare măiestrie, în acelaşi loc, cele trei mari bogăţii ale pămîntului: munţii, pădurile şi apa!

Şocul:

Mulţi ani au trecut de-atunci...Prin 2000 am vrut să mai dau o raită prin cele locuri, să văd cum s-au schimbat după marea revoluţie...Răşinariul încă mai păstrează din farmecul bucolic dar căruţele-s tot mai puţine, pe uliţele strîmte circulînd tot mai multe maşini...platoul Păltinişului a intrat şi el în rîndul lumii moderne, vile,palate şi alte monstruozităţi ridicîndu-se cu nesimţire în locul unde de drept se-nălţau falnici brazi...
Cu inima strînsă trec pe lîngă stîna părăsită, intru-n codrul meu drag blestemînd făr' de-ncetare prostia omenească. Mă linişteşte doar gîndul că o s-ajung în curînd la cabană. Şi ajung. Şi înlemnesc. Nu-mi vine a crede ochilor. Totul e scrum. Paragină. Dezastru. Cad în genunchi şi-ncep a mă smiorcăi ca puţoiu' de-acu douăj'de ani...

Din tot ce cunoşteam, doar cantonu' lu' nea Blegu, paznicul barajului, mai era la fel. Şi bătrînul paznic, care-ncepe a-mi povesti cum nişte jeguri umane au dat foc cabanei. Şi alte jeguri au cumpărat terenul, lăsînd totul în paragină...

Am plecat de-acolo cu o rană-n suflet, rană ce nu se va lecui curînd...Dar m-am hotărît să nu las lucrurile aşa. Am învăţat să cred în mine şi-n pasiunile mele şi-am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi îdeplini visul : să stîrpesc mizeria, să dau peste bot tuturor jegurilor ce populează, din ce în ce mai mult, minunatele locuri pe care natura, în nemărginita-i bunătate, ni le-a dăruit.

'Ai să ne-auzim curăţitori!


 C.

Cuib de vulturi

Dacă e sa te iei după spusele doamnei Wikipedia,Tranfăgărăşanul,drumul construit peste Munţii Făgăraş ar începe din comuna Bascov ,judeţul Argeş;pesemne că era amorezată!Noroc cu domnul Google care a reacţionat prompt,trîntindu-i o palmă peste ceafă,astfel că doamna în cauză şi-a revenit şi declamă cu voce tremurătoare,respectînd realităţile din teren:concurentul Transalpinei din Parâng,începe de pe la km 61,dincolo de comuna Arefu!

O comună în nordul judeţului Argeş,compusă de satele Arefu,Căpăţînenii Pămînteni şi Căpăţînenii Ungureni,cu o istorie agitată,strîns legată de renumitul Vlad Ţepeş!Care,deşi a ajuns la poarta Făgăraşilor doar în calitate de călător grăbit(aşa se numeau pe atunci cei ce încercau să scape de furia otomanilor),avînd în vedere că localnicii l-au salvat de turcaleţi,şi-a făcut totusi timp să-i cadorisească pe binefăcători!Observînd că sătenii(de-atunci) nu-s mari amatori de gipane sau merţane,dar băgînd de samă că localnicilor li se cam scurgeau ochişorii după păşunile ce se-ntrevedeau în afara satului,Vodă Ţepeş a dictat secretarei un hrisov prin care dăruia comunei Arefu 16 munţi şi 10 “înţărcători”, adică locuri în care se ţin turmele de oi.
Printre cei zece munţi,era unul mai special ,muntele Căprişoara sau Cetăţuia!De ce special:păi,în primul rînd din pricina aspectului de pinten stîncos înălţat deasupra Cheilor Argeşului,şi-n al doilea rînd datorită cetăţii construite în vîrful pintenului:Cetatea Poenari!

 Cunoscută şi drept "cuibul de vulturi al valahilor",făcea parte, dintr–un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţarii Româneşti şi se pare că a fost înalţată de legendarul domn Negru Vodă,ca loc de refugiu sau de adăpostire a vistieriei ţării şi bază în sistemul de apărare împotriva invadatorilor!

 După cum spuneam,cetatea-i cocoţată în vîrful muntelui cam la 850m altitudine,protejată de pante abrupte, iar accesul se face urcind o scară ce numără nu mai puţin de 1480 de trepte(o mică Golgotă mioritică) ce şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag!

Peisajul ce se înfăţişează înaintea ochilor este unic prin strania lui frumuseţe, ce provoacă dese opriri pentru bucuria ochiului şi a sufletului!Da',la urma urmei,nu-i concurs...aşa că-i bine să nu treci în grabă prin locurile acelea!Odată ajuns în ruinele cetăţii,aerul tare care-ţi îmbujorează faţa şi culoarea incredibilă a cerului te lasă fără cuvinte!Una dintre cele mai atrăgătoare panorame ţi se deschide-n faţa ochilor,se văd viaductele ce coboară de la barajul Vidraru, iar în ceaţa depărtării se întrevăd piscurile Făgăraşului şi plaiurile Iezerului şi Păpuşii.

Fermecat de peisaje,încă sub influenţa poveştilor depănate de către ghidul local,ţi se pare că,în liniştea ce domneşte în jurul tău,se mai aude ,în surdină, zgomotul săbiilor oştilor lui Vlad Ţepes şi urletele de groază ale otomanilor măcelăriţi de viteaza armie munteană!
Se spune că Vlad Ţepeş a refăcut şi întărit cetatea, folosind pentru aceasta şi munca forţată a unor tîrgovişteni răzvrătiţi şi"hicleni" , voind astfel să pedepsească boierii care îi uciseseră un frate!Îmi pare mie că nu mai există răzvrătiţi sau "hicleni" prin ţara noastră,d'aia cetatea a devenit o ruină;nu ai pe cine pune să muncească!

Cetatea Poenari a fost ultimul refugiu al domnitorului înainte de a pleca în Transilvania. Ea a fost una din fortificaţiile care au contribuit la victoria finală a românilor din anul 1462.Văzînd cît este de izolată în sălbăticia muntelui,ţi se naşte întrebarea" cum,pe unde a scăpat din încercuirea otomană"?!Păi,cică l-ar fi ajutat o săteancă,potcovind copitele calului cu potcoavele invers, ca şi cum ar veni-dărăt şi nu s-ar duce-nainte,inducîndu-i în eroare pe urmăritori!Hm,legende ...

Nu ştiu de ce,da' parcă şi noi am încălţat şlapii invers!Sau o fi doar o impresie!


'Ai să ne vedem încălţaţi corespunzător!

Lăcaşul campionilor

După cum bine ştiţi,şi dacă nu ştiti,aflaţi acu',în anul 336 îHr domnul Filip Macedoneanul suferă un banal dar curios accident:în toiul verii patinează şi cade-ntr-un pumnal; de vreo 27 de ori!Astfel fiul său cel mare, Alexandros III Philippou Makedonon,devine drept stăpînitor de armată puternică cu tot ce avea aceasta-n dotare:cavalerie, infanterie şi catapulte, plus un însemnat spirit de cuceritor!Spirit care-i călăuzeşte paşii într-o tură cu falanga pe la vărsarea Oltului,în ideea unui antrenament cu geţii cei viteji pînă la dibuirea adevăratului adversar-perşii cei fricoşi!Bătălia a fost scurtă dar istovitoare,din pricina holdelor ce se rumeneau la soare neculese,praful ridicat provocînd Săndelului o sete demenţială!Fapt pentru care-i dă pinteni armăsarului dintre ilustrele-i picioare în căutarea unei surse de apă potabilă,da' care să nu fie de vişine,că balonează!Pesemne că uitase capacităţile lui Bucifal,astfel că ,în urma îndemnului din coaste,acesta face un salt imens,taman pînă aproape de Potaissa!

La aterizare, Bucifalul(devenit Ducipal,probabil v'un nickname),îţi înfige adînc copitele-n pămînt,dar suspensiile fiind oarecum suprasolicitate îl obligî să troznească şi un bot în ţărînă, chestie care-l face deosebit de nervos şi fornăie năpraznic(urmele de copite şi de nări se mai văd şi astăzi); Săndel,slobozind un "Oh,shit"(moştenire de la grosul armatei, hopliţii, care vorbeau cel mai porcos din toată unitatea), şi-a împlîntat sabia în pămînt! Atunci au tîşnit apele... Izvorul lui Alexandru Macedon,sau, după cum scrie pe o stîncă ,citeţ,cu vopsea roşie :"Izvor"!Basmele spun că Alexandru cel Mare ar fi fost unul dintre primii campioni ce-au adăstat prin locurile acestea mult prea salbatice chiar şi pentru nebunia cotidiană în care-şi ducea existenţa cazonă!

 N-a trecut mult timp şi iacătă că apar în zonă romanii,construind o carieră de calcar cam la v'un km de intrarea în Cheile Turzii,în locul denumit sugestiv „Piatra Tăiată“!Cîteva monede căzute,cel mai probabil, din buzunarele barbugiilor acelor vremi(o tetradrahmă, un denar din timpul împăratului roman Domiţian, un denar din vremea lui Macrinus) indică, pe lîngă existenţa unei aşezări în preajma carierei de calcar, şi prezenţa unor campioni ai sporturilor de masă!Care,bineînţeles,ne-au lăsat moştenire,pe lîngă situri arheologice,drăgăstoase expresii latine precum "merda"..."stronzo"!

  Înaintînd în timp,aceste locuri ce par la limita dintre real şi ireal au parte de vizita altui campion,de data asta un campion al cavalerismului în ciuda faptului că avea origini ungare:Ladislau I, cunoscut şi ca Sfîntul Ladislau!Cică aista, urmărit fiind de tătari, a început să se roage la Dumnezeu şi să arunce monezi de aur în urma lui!Ca urmare, inamicul fiind lacom a început să strîngă aurul. Rugăciunea lui Laci(ceva gen " basz meg...") a fost ascultată şi monezile de aur s-au transformat în bucăţi de pietre, după care stînca s-a crăpat în două şi numai Ladislau a reuşit să sară peste crăpătură, inamicul fiind tras înapoi de greutatea aurului transformat în piatră. Acele bucăţi de piatră care seamănă cu monezi există şi astăzi în chei sub denumirea de nummulites perforatus!

Pe la 1601, un alt mare campion apare prin zona,Mihai Viteazu; dar nu reuşeşte decît să transmită un scurt "Siktir" adversarilor,fapt care duce la micşorarea înălţimii domniei sale!Cu un cap!

 Numeroasele peşteri săpate în calcarul pereţilor , pe lîngă faptul că îmbogăţesc frumuseţea sălbatică a peisajului, au avut şi o importantă utilitate :folosite în repetate rînduri drept adăpost al localnicilor, au ajuns să poarte şi numele de "Cetăţi ale Turdei".Una dintre acestea este menţionată într-un docoment datat 1703 , ca adăpost a unei cete de răzvrătiţi condusă de căpitanul Nichita Balica. Cu oamenii săi, căpitanul atacă garnizoana austriacă din împrejurimi, moment în care-i văduveşte pe habsburgi de ceva creiţari,reţeta pentru şniţel vienez şi,bineînţeles dulcele apelativ "Arschloch"!

  Acu',în zilele noastre,Cheile Turzii-s îndrăgite de alpinişti!Multe trasee importante,de dificultăţi diferite; ăl mai căutat este Peretele Uriaş,pornind semeţ direct din apa Hăşdatei, înalt de peste 200 m.

 P'acolo,într-un peisaj molcom şi liniştit,este o căbănuţă îngrijită de-un nene savuros cu mustaţa şi barba albe şi limbajul viu... nea Ovidiu, alpinist şi parapantist şi el...Te-ai aştepta să folosească expresiile moştenite la foc automat...dar nu,moşu' pare conştient că limba română e suficient de diversă şi bogată dacă vrea s-o utilizeze ca armă împotriva cuiva!Ca atare,decît să condimenteze fasolea, preferă să facă uz de infinitele posibilităţi civilizate !

    'Ai să ne-auzim civilizatori!


   C.

Ciobanaşul cel, hm... viteaz...

Umblă vorba prin tîrg că-n vremuri demult apuse lumea era mai simplă, şi ,poate, mai frumoasă. La fel ca şi vorba umbla pe potecile munţilor Făgăraş un tînăr ciobănaş chipeş, drept ca un trunchi de brad, voinic şi isteţ; al cincilea băiet al unei femei sărace, rămasă văduvă de tînără, era singurul ce nu-şi rostuise viaţa rămînînd necăpătuit, slugă la un boier ce era stăpînul unei tîrle frumoase, undeva pe lîngă Valea Sărăţii.

Tare mult îi mai plăcea lu' Bîlea (că aşa-l chema pe berbant) să hoinărească pe coclauri cu mioarele, din primăvară pînă-n toamnă, nebăgînd în seama nici mustrările bătrînei sale mame, nici trecerea timpului. De altfel, deşi ajuns la vreme, se împlinise de toată minunea şi-şi întărise puterile, numa' cu capu' tăt prin nori umbla; că numa' aşa se explică de ce s-a-ncumetat a se lupta cu o namilă de urs ce dăduse iama în cioporul de oi, într-o iarnă, undeva pe lîngă Piatra Prînzului.

Vestea că un chipeş viteaz ( aşa le zicea şi pe vremuri nesăbuiţilor) hălăduieşte prin munţii Făgăraşilor s-a răspîndit rapid din gură-n gură( un fel de Şipşirip străvechi), ajungînd şi la urechile unui bogătan de prin Cîrţişoara, mîndru posesor al unei averi măricele şi al unei prea mofturoase fete. Fătuca asta cică era tare frumoasă, cu părul bălai ( cum altfel?:D), refuzase mulţime de peţitori din motive doar de ea cunoscute. Ei bine, la slujba de duminică ţinută în fumoasa mănăstire „Santa Maria de Candelis” (sau mănăstirea Cîrţa), a citit în Chipceaslov despre minunatul viteaz şi brusc i s-au aprins călcîiele dupa aista, spre disperarea moşului care nici nu visase să-şi dea fata ( da' mai ales creiţarii) pe mîna unui cioban.

Dupa o serie rugăminţi exprimate isteric cu condurii-n podea, se lasă convins , încarca lada de zestre în cîrca unor servitori şi-o trimite să se-ntîlnească cu alesu' inimii,undeva prin căldările Bîlei , loc unde trebuia să sosească şi viitorul ginerică.


Între timp, ciobănaşu' nostru , dupa ce lăsase-n urmă Custura Sărăţii, mai aruncă o privire către Acul Cleopatrei şi ţopăie sprinten pînă pe vîrful Negoiu. Îşi aruncă privirile-n jur, parcă presimţind că nu va mai ajunge p-aci. Îmbrăţişează zarea cu ochii , încercînd să-şi imprime-n suflet imaginile urieşilor lumii, după care purcede la drum prin Strunga Dracului.

Se opreşte cîteva clipe să-şi ude buzele sărutînd apa lacului Călţun, ştiind ca nu mulţi or mai avea privilegiul de a-l vedea aşa curat şi pur...

Continuă pe un drum sinuos printre pereţi înalţi de stîncă, urcă şi coboară( parcă la nesfîrşit) pantele abrupte ale Laiţei şi Laiţelului, stă un moment pe Turnul Paltinului să se holbeze uimit la nişte capre negre care ţopăiau zălude printre bolovani provocînd alunecări masive şi reuşind să supravieţuiască de fiecare dată. Mai aruncă o privire lacomă către priveliştea ce i se deschide în faţă, crestele colţuroase ale Munţilor Făgăraş se văd ireal de frumoase, ca în poveştile alea de le zice basme , după care coboară spre locul întîlnirii cu cea care se zice că i-ar fi fost sortită.

Legenda spune că s-au plăcut la prima vedere, gurile rele spun că doar averea moşului combinată cu dorinţa fătucii de-a fugi de-acasă au făcut posibilă împreunarea...nimeni nu ştie sigur. Cert este că ceva n-o fo' tocma' cuşer, pentru că Dumnezeu drăguţu' o fo' tare mîniat şi porni o viforniţă cu zăpadă de nu se mai vedea lumea. Turmele erau luate de furia vîntului şi purtate în neştire prin văgăuni ori înecate în lac. Bîlea şi fătuca fugeau ţinîndu-se de mîini căutînd disperaţi un adăpost, dar un val uriaş de zăpadă pornită de pe culmi îi izbi şi-i purtă în străfundurile apelor lacului ce de-atunci va purta numele (nesăbuitului)viteazului ciobănaş: lacul Bîlea.

După mulţi, mulţi ani de la povestea de mai sus, tot din nechibzuinţă, furia naturii combinată cu Incompetenţa, Inconştienta şi Iresponsabilitatea au dus, în 17 aprilie 1977, la producerea celei mai ucigaşe avalanşe din munţii noştri: 23 de persoane au pierit zdrobite: 19 elevi de la Liceul Bruckenthal Sibiu, 3 profesori şi un turist braşovean. Trecînd peste acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate dar sigur inutile, ceea ce a rămas în urmă sînt, iaca, 34 de ani de lacrimi şi o placă comemorativă.

 'Ai să ne-auzim chibzuitori!

 C.

Linişte pierdută

Prin 1852 au sosit în Bucureşti primele surori din Nymphenburg (Germania), care au deschis prima şcoală din Principate pentru fete “Institutum Beatae Mariae Virginis” (astăzi Congregatio Jesu), ce-şi propunea să educe tinerele fete sărace din suburbiile marilor oraşe! Bineînţeles că fetele celea ,pe lîngă educaţie, aveau nevoie şi de-un loc pentru recreere şi reculegere; un loc unde să se plimbe prin pădure admirînd culorile frunzişului în zilele însorite de toamnă, dar care să aibă şi ieşiri în gol pentru a admira privelişti; un loc la care să ajungă relativ uşor,dar cu poteci mai puţin umblate, pentru relaxare-n linişte...Alegerea locaţiei devine o treabă delicată (iubiţii noştrii Carpaţi erau plini de asemenea locuri),dar mocanii din Săcele(loc unde au adăstat o noapte), le prezintă argumente convingătoare pentru a rămîne în zona Pietrei Mari:" Nu mereţi în Postăvaru că acolo-i loc de bancuri şantiereşti"! Uite-aşa au apucat pe poteca de la Dîmbul Morii- ar fi putut rămîne ş'acolo,da' parcă se vedeau,deja, locurile pentru grătare!

 Urcînd prin pădurea primitoare ce lăsa să treacă printre copaci razele soarelui pentru a lumina cărările umbrite, vedeau roua dimineţii strălucind ca nişte diamante în montura aurie a frunzelor ce încă nu căzuseră; mirosul de răşină şi aerul tare le inunda plămînii, iar liniştea-ntreruptă doar de susurul micului pîrîiaş le făcea să simtă o rezonanţă stranie, venită parcă din măruntaiele muntelui!

 Nici n-au băgat de seamă cînd au ajuns într-un loc uimitor prin splendoarea lui: cascade, stînci, scări...Canionul Şapte Scări!Peisaj mirific,cascadele parcă le asurzesc, stîncile golaşe parcă le aşteaptă orice mişcare greşită!

Tot minunîndu-se cum un pîrîu aşa de mic a sculptat piatra într-un mod atît de salbatic şi frumos totodată, trec de hopul ăsta, iar efortul le este curînd răsplătit printr-o panoramă extraordinară, întregul oraş Braşov acoperidu-l cu ochii…depresiunea Braşovului se întinde cît văd cu ochii … da,aci,la cabana Piatra Mare se simt deasupra tuturor!

 Trec mai departe spre vîrf, nu înainte de a se răsfăţa cu un ceai de bujor de munte...Drumul e relativ scurt,dar peisajele spectaculoase le ţin din drum pentru a le admira.Iar sus în virf,peisajul e splendid; totul e nemişcat în jur, liniştea pustietăţii le-nfioară... zgomotele par îngăduite doar cu binecuvîntarea divinităţii!

Doar şuierul vîntului le face conştiente că,deşi ziua pare mult mai lungă, nici aici timpul nu stă pe loc! Aşa că, îşi continuă drumul către sora mai mică a canionului Şapte Scări, Cascada Tamina! Ar fi vrut să treacă şi pe la Peştera de Gheaţă, dar cineva le minţise că-i doar o crăpătură sinistră în calcar, fără nimic spectaculos, aşa că o lasă baltă; nu ştiau ce pierd- o peşteră dezvoltată pe fisură verticală în masa calcarelor, şi,dacă le-ar fi ţinut genunchii, abruptul sălbatic al Prăpastiei Ursului.

Într-un tîrziu,ajung într-o zonă de stînci de unde răzbătea un vuiet disperat de apă...Cascada Tamina... spectaculoasă pur şi simplu!Coborînd scări,ţinîndu-se de lanţuri, ajung în pădurea de la bază,plină de copaci cu forme ciudate, căzuţi de la sine sau muşcati de securi,iar liniştea ,poate prea bruscă, e atît de profundă încît,aproape le sperie!

Ajunse la capăt de drum, în Timişul de sus au pus bazele unei case de vacanţă pentru fetele din şcolile catolice!Frumos loc...liniştit loc! Pînă-n 1948,cînd toate casele şi şcolile catolice au fost închise de către regimul comunist; dupa 1989, şi-au reintrat în drepturi, dar nimic nu mai e ce-a fost...

Şi ce păcat, într-o lume plină de confuzie şi zgomot crescînd, ce duc numai la schilodirea sufletului şi la iluzie, un loc liniştit pentru hodină e greu de găsit! Tot mai greu!


'Ai să ne-auzim liniştitori!

 C.

Comoară moldovenească

   Cică de mult tare, în vremile cînd tăt rumânu' încă NU se-ntreba care-i rostu' coşului de gunoi, prin codrii de brad şi molid ce-nconjurau o pitorească vale de la poalele Rarăului bîntuia bezmetic un balaur monocăpos! Anonim da' deosebit de firoscos, le cam dădea peste cap culturile localnicilor, chestie care-i face pe aceştia din urmă să punp la cale o mică ambuscadă ; cîteva zeci de voinici(anonimi ş'ăştia), se apucară de hărţuit biata lighioană,pînă cînd, ameţită, primeşte lovitura de graţie de la numitul haiduc Hălăuceanu(ăsta,ca orişice erou, musai să aivă nume)! "Uaaii-hă, ce m-o pălit", icneşte cu ultima suflare balauru', moment în care voinicul din poveste-şi priveşte cu mîndrie ghioaga aducătoare de moarte;nu la fel de bucuros îşi priveşte opincile ce căpătaseră aspect de găleţi sparte din motive de umblat prea mult pe jos; ridicîndu-şi ochii şi văzînd cît are de mers înapoi, exclamă cu obidă: „O, ce cîmp lung!" Şi pen'că locul părea a fi menit să asigure apărarea Moldovei la trecători, s-a numit Cîmpulung Moldovenesc!

Povestea spune că Hălăuceanu ar fi bătut coclaurile în căutarea aurului ascuns de Petru Rareş prin cei munţi, ş'asta doar pentru că voia să intre-n iatacul unei fătuci din zonă,legal,cu acte-n regulă, da' n-avea bani pentru costum; drept mărturie stă o foaie din jurnalu' de bord al haiducului, pe care ne grăbim să v-o reproducem:

"Dragă Măriucă, stau aci ,pe Pietrele Doamnei(care,fie vorba-ntre noi,au fo' cucerite doar prin 1921)şi-ncerc a-ţi scrie un răvaş prin care să te conving că tare te mai iubesc; da' şi mai tare te-aş drăgosti de m-ai primi în casă numa'-n izmene, că nu-i rost de ghiloşire p'aci!Locul unde mă aflu acu' nu-i ăl mai indicat pentru scriere,da' m-am căţărat aci mînat de-o dorinţă teribilă de a fi martorul unui răsărit de soare văzut de la o înălţime de 1648 m fix,măsurat cu nojiţele! Poveştile de la voi din ocol spun că pe la anul 1541, Petru Rareş şi-ar fi lăsat aci soţia, fiul şi o parte din avere. Tătarii care pohteau la violuri extatice şi bani nemunciţi, au atacat peştera comorilor; nu au reuşit să patrundă+n ea, deoarece o grămadă de bolovani s-a prăbuşit asupra lor, îngropîndu-i. Aşa a scăpat familia domnească de năvala tătarilor , dar cu preţul bogăţiilor ce au rămas închise în măruntaiele muntelui.Cică aşa s-au născut Pietrele Doamnei, stîncile care au ajutat-o pe doamna să scape nereperată!

Îţi spui drept,din dorinţa de a găsi galbenii şi de a mă-ntoarce degrabă la tine, am trecut ca zăludu' fără să opresc preţ de cîteva momente şi să observ că în jurul meu sunt adevărate minuni ale naturii!Da' o fac acu'... Privesc în jur şi încep să înteleg cîte ceva din fascinaţia pe care o provoacă aceste locuri şi simt cum sfînta Dorinţă de înavuţire rămîne mută în faţa măiestriei cu care Mama Natură a modelat cetatea de piatră a Rarăului, cetate ce-i greu de cucerit; bag de samă că d'aia şi mulţimea de poteci ce o brăzdează se reunesc într-una singură: în apropierea Poienii Sihăstriei se întîlnesc potecile de pe Izvorul Alb, Bodea şi Valea Seacă, pentru ca mai sus să fie întîmpinată cea de pe pîrîul Mesteacăn; dacă vei vrea v'odat' să te-aduc p'aci, musai să le străbatem pe toate,altfel nu vei putea simţi chemarea tainică a acestor munţi unde,în zorii zilei, ai prilejul să asculţi, la ea acasă,un crîmpei din muzichia naturii, în care cîntecul păsărilor este acompaniat de foşnetul masivelor păduri de brad.

Mă uit în jur şi-mi vine a plînge că n-am ştiut a mă opri măcar o clipă să-mbrăţişez un brad din
tainicele păduri, deşi bănuiam că reprezintă un element important în universul vostru,al celor crescuţi în preajma lor...am trecut mai departe făr' să-i salut măcar...

N-am băgat de samă nici ceţurile din văi, nici norii zdrenţuiţi de vînt,printre care apăreau, din cînd în cînd, imaginile apocaliptice cu Piatra Şoimului, Piatra Buhii sau Cheile Moara Dracului!

Sara, călăuzit de stelele care, poate, nicăieri nu se văd mai galbene ca aci, aş fi putut să văz ce-i cu Peştera Liliecilor, da' io-am stat să caut auru'!...

Aur care,dragă Măriucă-ţi spui drept, io cred că nici n-o existat!D'aia-ţi scriu acu', să ştii că ,de mă mai vrei drept soţ, io-s gata să te iau cu legămînt în faţa Domnului, în orişicare sfîntă mănăstire din împrejurimi... de vei vrea la Voroneţ, că-i albastră ca ceriul iubitei Bucovine sau la Sihăstria Rarăului,ctitorită de Patru Rareş drept mulţumire pentru întoarcerea acasă...numa' să ştii că io galbeni tăt n-am!

 Da' ţi-oi aduce-n dar poveştile plimbărilor mele;iar de vei reuşi să vezi lumea prin ochii şi visele mele, poate vei simţi şi tu darurile care ni le trimite Ăl de Sus: cerul, munţii , sălbăticiunile, crestele, razele soarelui, stelele cerului! Şi vei vedea că totul devine aur prin privirea şi prin gîndurile aiestea!Iar tu,la rîndul tău, le vei dărui pruncilor tăi, pentru că muntele ăsta merită să fie respectat, iubit, dăruit!Şi pentru că dăruind vei dobîndi!

      'Ai să ne-auzim dăruitori!


    c.

Visele Auguste!

Cu ceva vreme-n urmă(aşa,cam între anii 108 - 110),mult înainte de a deveni nume de bulevard,domnul împarat Cesar Nerva Traianus Augustus dispune întemeierea unui nou oraş în Dacia romană!Anumite voci susţin că neica Traian auzea voci şi visa chestii ciudate...linguşitorii ziceau că-i clarvăzător!Ceva sîmbure de adevăr tre' să existe;se pare că, luîndu-l deoparte pe bunul său prieten Terentius Scaurianus,a început să-i povestească despre locul unde va construi viitoarea metropolă:
"Te vei duce în Dacia,undeva în sud - vestul depresiunii Haţeg,unde spaţiul parcă se dilată în toate direcţiile, dezvăluind pădurile nesfîrşite contopite cu crestele munţilor!Ochiul ţi se va plimba-n voie în jos şi în sus,alegînd cu răbdare locul ctitoriei!Vei ajunge pe-nserat,cînd ultimele raze ale soarelui cad pieziş pe locul unde viitorul cneaz Cande-şi va construi castelul!

 O să cauţi loc de înnoptat...nu trebuie să te neliniştesti, ţăranii acestor vremi te întîmpină cu poarta şi cu inima larg deschisă, ca cei care ştiu că oricine ar fi străinul ce-i calcă pragul, rege sau cerşetor, trebuie să-l primească la fel ca pe Domnul deghizat în muritor;cu timpul,porţile or rămîne deschise,da'-n loc de "ziua bună" te vor întîmpina cu "haben sie kaugummi _!",aşa că,grăbeşte-te!

Curiozitatea o să te mîne să explorezi împrejurimile chiar şi în ceas tîrziu de noapte,şi asta din pricina misterioasei umbre ce se distinge-n zare,printre păduri!Acolo,pe la 1300 se va construi biserica Colţ. Clădită din piatră de rîu, biserica va fi aşezată pe o înălţime, chiar vis-a-vis de rocile de care se agaţă cetatea Colţ. Seara care se lasă pe nesimţite şi ploaia măruntă îţi amplifică senzaţia de mister care învăluie acest colţ de Rai.Pînă şi domnul Jules Verne va fi fermecat de peisaj,obligîndu-l să scrie “Le Chateaux des Carpates”!

Dimineaţă vei pleca să cunoşti satul ce va purta un nume de basm:Santamaria Orlea!Vei vedea o mică colină verde,scăldată-n soare;nu te grăbi să te plictiseşti,gîndeşte-te că aci,prin sec xiii,va răsări o biserică elegantă şi zveltă,cu minunate fresce roşii ca focul!Baţi rapid trei mătănii, ca să nu-ţi bată sătenii obrazul,după care-ţi plimbi tălpile obosite prin iarba încă strălucind de roua dimineţii!Te vei simţi atît de bine ,încît vei purcede din nou la drum,călăuzit tot timpul de magnificele creste ale Retezatului ce se zăresc în depărtări!

 La un moment dat,la liziera pădurii ce se furişează printre coline,vei găsi satul Densuş!Acolo,măi Terente,dac-ai fi avut şansa să te naşti cu v'o doişpe secole mai tîrziu,ai fi putut admira în tăcere bovină,un monument creat,parcă,de o civilizaţie misterioasă;ai fi suferit un şoc,deoarece ochii tăi ar fi văzut ceva ce mintea ta cazonă nu ar putea pricepe:îmbinări de stiluri şi materiale de construcţie...de la un turn de piatră romanic la nişte ancadramente gotice... cîteva coloane clasice, bucăţi de mausolee romane, totul pe un fond de inspiraţie folclorică!

Năucit de atîtea minunăţii pe care le-ai fi putut vedea,o să te-nvîrţi ca o găină beată colindînd printre dealuri!Brusc,o să ţi se arate o colină verde-praz,străjuită de barierele naturale ale munţilor din preajmă,loc numa' bun pentru construirea oraşului!Acolo,în sud - vestul depresiunii Haţeg, pe locul unei tabere a Legiunii a V-a Macedonica,vei fonda noua capitală a Daciei romane!Şi,pentru că născocitorilor de nume imaginaţia le cam joacă feste,o punem de-un mic plagiat,numind oraşul Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa,după numele purtat de capitala Regatului Dac al lui Decebal, care se chema simplu,Sarmizegetusa!Despre drepturile de autor încă nu s-a auzit,aşa că nimeni nu crîcneşte...ba mai mult,bunul obicei se va transmite din generaţie-n generaţie, fiind asimilat în adn-ul mioritic,pe lîngă interesul sporit arătat luptelor în noroi şi spălarea rufelor în public!

Probabil,măi Scauriene,că te-ntrebi de ce-i nevoie de altă capitală dacă exista deja una:păi,ca să ne ţină minte generaţiile viitoare nu doar ca şi cuceritori-ucigaşi-distrugători,ci şi capabili de a făuri lucruri bune şi durabile!Aşa că,hai,cap-compas către Dacia şi pune-te pe treabă!"

'Ai să ne-auzim făuritori!


  C.