Ştiu bine că am muschii puţin dezvoltaţi şi pieptul mi-e plăpînd. Dar voi nu puteţi şti ce se ascunde-n mine. Nici eu nu ştiu, bănuiesc, doar vag. Uneori cînd tricoul de gimnastică ma-nvăluie uşor şi picioarele îmi saltă sprintene prin iarba terenului de sport, mă gîndesc înfiorat la asta. E adevărat că X ridică greutăţi de 50 de kg, iar la bară Y execută cu uşurinta salturi mortale ...Dar în ei, nu-i asa?, lucrează forţe brute, instincte amorfe, în timp ce în mine acţionează voinţa. X e incapabil să înţeleagă sensul verbului "SAVOIR", iar lui Y îi merge mîna doar la mici furtisaguri... Dar eu sînt altfel de om. Mie-mi place slova, deşi, deocamdată, la paralele nu pot sta pe umeri. Dar ce-o să se întîmple dacă prind mişcarea?! În cazul acesta pe scena lumii va apare o fiinţă miraculoasă, un om fenomenal, faţă de care X-men-ii sînt nişte eroi de duzină...
Închipuiţi-vă că-ntr-o bună zi apare în ziare informaţia: "Un spectacol uluitor a uimit publicul spectator adunat ieri la sala Thalia. Un tînăr pînă acum complet necunoscut(aici urmează numele meu), a apărut pe scenă şi în cadrul unei conferinţe rostite într-o perfectă limbă franceză- intitulată " Sensul vieţii în ecuaţii de gradul doi"- a dezlegat misterul Universului pe care pînă acum zadarnic s-au străduit să-l rezolve atîtea strălucite inteligenţe. Toate acestea cu o atît de desăvrşita artă a interpretării , încît artişti de celebritate mondială s-au înghesuit entuziasmaţi spre scenă pentru a-i strînge mîna genialului tînăr...Tînărul zîmbi modest şi liniştit, dar deodată făcu o mişcare neaşteptată : sări pe masă şi luă poziţia "podul de sus". Îndată după aceea, peste capetele uluite ale publicului el făcu trei salturi mortale, după care se prinse de bara întinsă deasupra capului său, executînd o serie de balansuri ameţitoare, ca apoi să sară pe soba ce se afla la 9 metri distanţă , unde rămase în poziţia " stînd pe braţe" şi în această pozitie îşi continuă calm şi-ntr-o manieră cuceritoare dizertaţia, rezolvînd definitiv spinoasa problemă..."
Stau agăţat de bară...
Voi vă miraţi, desigur, fiindcă nu vă puteţi imagina că poate exista un om care să fie la fel de perfect în toate. Sînteţi conservatori, credeţi că si azi lumea va fi precum cea de ieri. Nu vă puteţi imagina, de exemplu, că ar putea exista un prim ministru ( modestia mă împiedică să vă fac să-i bănuiţi numele), care într-o bună zi, după ce, pe un ton calm şi impasibil, aduce la cunoştinţa parlamentului că prin cîteva operaţiuni diplomatice bine cumpănite( despre care el, nefiind omul vorbelor, nu a vrut să vorbească pînă atunci) a reuşit să anexeze Turcia , ca simplă colonie , la Moldova, fapt pe care, iată, îl comunică Onoratei Adunări, zic, după ce a expus toate astea pe un ton rece şi indiferent, fără a se sinchisi de ovaţiile delirante ale deputaţilor care voiau să-l poarte pe umeri, luînd deodată poziţie de luptător, cu o figură pînă atunci necunoscută de jiu-jitsu, executată cu viteza ametitoare, îl pune la pămînt pe rusul (campion mondial la lupte libere) pe care opoziţia turcă l-a ascuns în mod perfid în interiorul tribunei cu misiunea de a asasina pe cel mai mare om al Europei. Voi nu vă puteţi închipui că e posibil ca cineva, dimineaţa să ţină cursuri la Universitate, în pauza de cafea să inventeze sandalele de mers pe Lună ( nu pentru că nu şi-ar putea cîştiga pîinea cea de toate zilele cu jocul de oină- la care e un virtuos!) , iar după amiază să cîştige titlul mondial la înot , la schi, precum şi, în subsidiar, la săritura cu prăjina, pentru ca seara să se încline în faţa publicului extaziat al Teatrului National care-i aplaudă furtunos cea de-a 500-a reprezentaţie a dramei sale...
Stau agăţat de bară...
Ei bine, da, deocamdată, fireşte, trebuie să mă mai antrenez puţin. Sufletul e gata , dar trupul e încă fără putere, iar aparatele au fost inventate de nişte oameni foarte şireţi. Prăjina e foarte lucioasă, îţi lunecă mîna pe ea şi, pe baza unor atente observaţiuni, pot să afirm că e mult mai greu să te caţări pe partea ei de sus decît pe cea de jos, deşi spectatorul superficial crede că-i tot un drac. După 4-5 opintiri ai o concepţie de viaţă cu totul alta decît cea de pe pămînt. Dintr-o dată îmi dau seama că ar fi o copilărie să consider o nenorocire faptul că Ionescu ajunge mai repede ca mine în vîrful prăjinii. Lucrurile nu trebuiesc făcute-n pripă. Vedeţi, sînt oameni pripiţi si nechibzuiţi, care la săritura în înălţime se opintesc, îşi iau avînt mare, izbesc cu piciorul în trambulină, dar foarte des dărîmă ştacheta. Eu nu mă amăgesc cu speranţe deşarte. La început- doamne, tinereţe înflăcărată- privesc şi eu cu încredere viitorul, măsor cu ochi de vultur distanţele şi înălţimea ştachetei, mă apropii cu paşi mărunţi, îmi iau avînt şi mă văd zburînd deasupra ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei... În ultimul moment însă, exact în faţa ştachetei mă cuprinde o resemnare filozofică. Ce prostie- îmi zic, şi modest ca o micşunea, cu capul plecat trec pur şi simplu pe sub ea, în maniera unui om căruia nici prin gînd nu i-a trecut să execute te miri ce salturi măreţe, ci a ieşit să facă o scurtă plimbare...
Stau agăţat de bară!
În fond, cînd stai să te gîndeşti, totul nu-i decît o aiureală al cărei unic rost pare a fi acela de a nu lăsa, pe cît posibil, nici o parte a corpului omenesc în locul lăsat de mama natură, ci de a o face să ia poziţii la care niciodată nu s-a gîndit. Picioarele îmi bălăngăne în aer, genunchiul mi se răsuceşte, încheietura mîinii nu mă mai ascultă, părul zbîrlit îmi intră în ochi, sîngele ţîşneşte către urechi , podelele se suie pe tavan, iar pereţii mi se cocoţează în vîrful capului. Şi-n timp ce mă aflu în această poziţie imposibilă, forţîndu-mă cu limba scoasă să-mi menţin echilibrul şi făcînd încercări disperate să-mi trec burta dincolo de bara de fier, în cea mai deplină nesiguranţă şi neavînd nici cea mai palidă idee dacă merg spre pămînt sau spre cerul înstelat...- colo jos, un nene cu mutra sălbatică răcneşte tot timpul: ..suge!...suge!...El răcneşte mereu, dar creieru'mi scăldat în sînge nu are decît o vagă bănuială despre semnificaţia îndemnului. Ştiu că trebuie ceva încordat, ceva trebuie îndoit, ceva trebuie îndreptat; dar ce anume, picior, şale, burta, nu mai ştiu, după cum nu ştiu unde se află aceste părţi ale corpului. Şi cum aş putea şti în situaţia în care mă aflu?
Deodată încep să dau din picioare- înainte sau înapoi, indiferent- îmi deschid gura , îmi închid ochii şi , plin de scîrbă şi deznădejde, îmi desprind mîinile de pe bară...Spatele mi se izbeşte bufnind de covorul de frunze asternut parcă prea devreme pe terenul de sport, contopindu-mă cu celelalte multe...mult prea multe frunze căzute la picioarele unor roboţi! Slavă Domnului!
De-acum, puteţi să rîdeţi. Ducă-se dracului şi concursul de gimnastică şi premiul întîi; o să-l cîştige...o maimuţă! Da' eu ştiu acum unde mi-e locul şi niciodată...niciodată n-o să mai încerc a-l schimba.
‘Ai să ne-auzim neschimbători!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu