sâmbătă, 16 martie 2013

Iarna Lupului Alb(3)

   Capitolul III: Mîrtanul (de Dragoş alias Dragos1976)


Nu înţelese îndeajuns ce era cu blestemul şi nici de ce oamenii ţinuseră morţiş să o omoare pe Draug-Rog. Îşi înţepenise mîinile pe stacană şi nu îi mai dădea drumul. Hangiul trecea de fiecare dată cînd o vedea goală şi îi turna fără să îi zică nimic. Lichidul era de provenienţă incertă, însă se simţea alcoolul. Şi asta era cel mai important pentru el. Să simtă ceva. Ochii vineţii erau pierduţi în gol, iar mîinile masau stacana. Din cînd în cînd se crea un „tic nervos“, cînd mîna ridica stacana ca o macara şi proiecta lichidul către gură. Era ca un ornament mecanic uman pentru ceasul satului. La un anumit timp, ştiut doar de rotiţele şi piuliţele interioare, mai presus de conştient, corpul cerea combustibilul pentru înceţoşarea amintirilor.

- „La dracu’, cu toţi!“, scrîşni printre dinţi, îndeajuns de tare însă pentru a trezi din lîncezeală cîţiva comeseni. Tresări auzindu-şi glasul tocit. Se simţi îmbătrînit, şi-atunci simţi nevoia să-şi mîngîie cicatricea de deasupra ochiului. „La dracu’, cu toţii!“ îşi repetă în gînd. Şi se simţi mai uşurat, cumva, că-i dăduse pe mîna stăpînului întunericului pe toţi sătenii. Gîndurile însă îl năvăliră din nou şi-atunci simţi stacana la buze. Poate, poate, de data aceasta îi va găsi drumul spre uitare.

............................................................................

- „Hei, unde fugi zvăpăucule?!“
O coamă întunecată sub care se ascundeau două smaralde de ochi inteligenţi şi-un corp de „mîrtan“ tînăr, după cum îl poreclea Cel Bătrîn, bine construit, se opri din fugă în faţa Mamei. Vlah o înveli cu privirea şi-o sărută pe frunte:
- „La poalele Muntelui fără Vîrf, mamă. La antrenament! Mă aşteaptă toţi!“
Mama, îl strînse cu totul în braţe, vrînd parcă să nu-i mai dea drumul. „Doamne, ce-a crescut!!“, îşi spuse. „E cel mai viteaz, frumos şi deştept din tot satul. Doamne, şi cît îl mai iubesc!! Ţine-mi-l în viaţă cît mai mult, Doamne!!“, continuă Mama pentru sine, în timp ce mîinile încercau să-l cuprindă cît mai mult pe Vlah.
- „Fugi, băiatul mamii, fugi. Şi ai grijă de tine!!“
Deja, de la prima vorbă a Mamei, se şi afla pe Vifor şi îi dădea pinteni. Nici nu terminase femeia de vorbit, că Vlah se şi afla în afara satului, în drum spre Marea de Copaci. În urma lui, tot satul rămase, pentru cîteva clipe, cufundat într-o ceaţă de praf, ce cauză cîteva vorbe de duh cu ţintă precisă. Nu auzi niciuna, şi, de data asta, chiar dacă ar fi auzit, nu i-ar fi păsat nici cît negru sub unghie.

Azi era ziua a 7-a. Nu avea antrenamente. „Nici nu s-a prins“, îşi zise, şi zîmbi. „Off, săraca mamă. Dacă ar şti!! Dacă ar şti!!“...şi parcă începu să-i pară rău. Vifor simţi apăsarea stăpînului şi încercă să-i facă pe plac, încetinind.
- „Hai, Vifore, nu am timp de asta!! Mă grăbesc!! Iartă-mă!! Doar eu lîncezesc acum, m-auzi?!“ şi-l mîngîie pe coamă, în timp ce călcîiele împinseră un pic pintenii în pielea aburindă a calului. „Mi-e dor de Adora“, îşi zise şi, în acelaşi timp, îi trecură prin cap cele întîmplate cu o săptămînă în urmă. „Nu trebuia să mă las păcălit aşa de uşor de Mornor. Dar am promis, am promis. Tata m-a învăţat să îmi respect cuvîntul dat, orice ar fi“. Îşi strînse instinctiv mînerul sabiei, ce îi atîrna pe lîngă picior. Nu o folosise, pînă acum decît în lupte de antrenament şi, oricîţi pusese la pămînt, se simţea cu totul altfel o luptă de antrenament faţă de una adevărată.

- „Al dracu’, mucea, întîrzie!! Dacă nu vine deloc, îi trec toată familia prin foc şi sabie.“
Un roşcovan imens, cu piept ca două scuturi şi mîini ca doi drugi de fier, înalt cît Muntele fără Vîrf. Mai pe scurt, Mornor. Căpetenia vecinilor Satului. Pentru că venise mult mai devreme, pentru a nu amorţi făcea exerciţii.
În mijlocul exerciţiilor îl prinse şi Vlah. Îl studiase de la depărtare cum îşi rotea sabia şi toporişca şi cum făcea genoflexiuni cu butucul acela imens în spate. „Sper să-mi iasă“, şi, un pic, îl trecură fiorii pe şira spinării. În ce dracu’ se băgase?!! Din atîtea fete, tocmai pe Adora trebui să o invite la dans. Dacă ar fi ştiut că e logodnica lui nu ar fi luat-o în seama. „E, pe dracu’!! Tot ai fi invitat-o!“ Rîse către sine, însă lăsă să i se lăbărţească pe faţă cu totul, înainte să îşi salute oponentul.
- „Rîzi tu Vlahe acum!! Vedem dacă mai rîzi la urmă!!“, îi zise Mornor şi se şi repezi către Vlah.
Pădurea încremeni. Muntele îşi începu căutările unui nou vîrf. Vîntul îşi oprise respiraţia. Tot ce puteai auzi era scrîşnetul armelor, icnetele şi înjurăturile celor doi.

…………………………………………………………………………………………

Era ora mesei. Oamenii nu veneau în pădure azi. Şi-acum se înserase cu totul. Îşi ridică botul în aer şi îi mirosi a sînge proaspăt.
Fugise din haită de-un an. Îi era mai greu singură, dar nu simţea nevoia de ai ei. Amintire îi era cicatricea de deasupra ochiului stîng. Un pic mai mult şi ghiara masculului Alfa ar fi lăsat-o fără ochi. Fusese, oricum, ultima lui greşeală.
Mîrîi satisfăcută pentru sine şi-o porni prin ceaţa pădurii. Ciuli urechile la fiecare mişcare, iar radarul nasului îi spunea la ce să se aştepte. Sîngele proaspăt îi invada şi mai mult nările, făcînd-o să saliveze abundent. Se enervă. Nu mai mîncase de cîteva zile bune, dar asta nu însemna că nu trebuie să se controleze. Orice clipă de neatenţie ar putea-o costa. Draug-Rog era un nume între lupi, şi-aşa trebuia să şi rămînă.
Nechezatul unui cal o făcu să fie şi mai alertă. Se lăsă pe burtă, şi-ncepu să se tîrască către zgomot şi miros. Apropiindu-se de luminiş, văzu calul. Se simţeau unul pe celălalt, iar tremuratul avea traduceri diferite de la un animal la altul. Dacă ar fi fost cu un an mai tînără ar fi sărit deja la atac. Timpul o făcuse mai înţeleaptă. În nări îi veni încă un miros de sînge. Se opri din tîrîit şi aşteptă.

Calul necheza şi tremura. Mişcă piciorul drept din faţă, scurmînd pămîntul din jurul omului. Îşi lăsase capul pe faţa acestuia şi-l linse. „Trezeşte-te!! Încalecă-mă!!“ Nu îl mai ţineau puterile. Fusese rănit destul de grav, iar sîngele îi şiroia pe crupă. „Stăpînul meu drag, stăpînul meu drag!!“ Încercase tot ce putuse. Picioarele din spate nu îl mai ţineau. Se lăsă încet pe ele şi-apoi se prăvăli lângă om. Ce-ar mai fi alergat… şi zvîcni din picioare. Un ultim efort... înainte să galopeze pentru o eternitate...

Ţîşni, flămîndă, din ascunzătoare. Se apropie de fiecare în parte şi îi mirosi cu atenţie. Avea în faţă mîncare pentru cîteva zile bune. Deodată, omul se mişcă şi se întoarse cu faţa către lună. Doi ochi de smarald şi-o cicatrice urîtă deasupra ochilor, în special pe partea stîngă, luceau acum sub lumina lunii.
Se apropie şi începu să-l mişte cu vîrful botului. „Mama, Adora…“, gîlgîi omul şi leşină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu