Cercul restrîns în care trăiesc nu-i oferă decît un teren limitat spiritului meu de observaţie şi astfel, deocamdată, nu mă pot ocupa decît de cîteva fenomene cu caracter permanent şi, printre acestea, în primul rînd, de curioasa figură a unui ins din personalul pus la dispoziţia mea şi care, de cîteva săptămîni, încearcă să-mi trezească interesul faţă de persoana sa cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, încît a reuşit să-mi stîrnească un fel de compătimire binevoitoare şi condescendentă. E un tip de talie mijlocie, cu părul ciufulit, faţa gălbuie şi cearcăne mari în jurul ochilor obosiţi. Altceva nu ştiu despre el şi nici nu mă interesează, deşi, cum spuneam, de multe ori mă înduioşează stăruinţa cu care încearcă să se facă observat. Se învîrte mereu în jurul meu; la cel mai mic semn aleargă la mine, faţa lui naivă şi însufleţitoare e luminată de dorinţa arzătoare de a-mi fi de folos, bietul de el. Mai ales în ultimul timp se străduieşte din răsputeri să mă facă să-i reţin figura şi numele. Îşi repetă mereu numele, cînd descurajat, cînd sperînd că-n cele din urma îl voi învrednici cu atenţia mea...
S-a zbătut mult...s-a zbătut pînă chiar am reuşit să-i reţin numele, ba chiar aş fi putut să-l şi pronunţ, însă dinadins n-o fac: nu-i bine să te dedai la intimităţi cu personalul de serviciu. Nu vreau să-şi ia nasul la purtare, destul mă deranjează şi fără asta.
Deşi, repet, această fidelitate de cîine trezeşte-n mine un fel de bunăvoinţă compătimitoare. Printre ocupaţiile mele multiple( încep să-mi crească dinţii şi-mi dau multă bătaie de cap), uneori pot să mă mai gîndesc şi la el în treacăt: ce fel de om o fi, sărmanul?
Într-una din dimineţile trecute, după ce prin strigăte energice am ordonat să mi se-aducă micul dejun pe care l-am consumat cu deosebită poftă, am început să mă plictisesc. L-am văzut stînd la masă cu o foaie de hîrtie-n faţă şi cu un băţ negru în mînă şi părea nehotărît, nu prea ştia ce să facă cu ele...Bietul om, nătărău cum e, nu ştie că toate obiectele ce ne pică-n mînă trebuie băgate-n gură, fără excepţie.
Mi s-a făcut milă de el şi am început să rîd încet. M-a observat imediat, a sărit din loc şi gudurîndu-se ca un căţeluş, a alergat radios spre mine. I-am zîmbit cu indulgenţă şi, ca să-i recompensez zelul, i-am dat voie să stea lîngă mine. Ba mai mult, i-am permis să mă ia-n braţe.Toate acestea fiindcă eram curios să aflu ce face cu băţul ăla negru: "Che, che"-l-am întrebat clar pe franţuzeşte("Que faites vous" vroiam să zic).
A făcut eforturi mari ca să mă înţeleagă, dar creierul său mărginit nu era în stare să prindă înţelesul vorbelor mele. S-a zăpăcit, a-nceput să rîdă şi să sară-ntr-un picior repetînd într-una "che, che"...Mă cam supăra această atitudine, aşa că m-am încruntat puţin. Să-l fi văzut cum a tresărit îngrijorat, plin de spaimă ! L-am prins de urechi şi am început să i le zgîlţîi! În loc să şi le fi smuls din cap- cum ar fi procedat orice om inteligent- ca să mi le dea să mă joc cu ele, el se ferea , se trăgea inapoi...
Văzînd că orice speranţă-i pierdută, m-am plictisit de el, sărmanul. Am început să ţip pentru a-mi fi adusă cealaltă persoană de serviciu, să-l ia de lîngă mine...A şi venit în fuga mare, i-a tras o săpuneală pe cinste, apoi m-a luat în braţe. Bietul om şi-a pus capul în pămînt şi cu paşi împleticiţi s-a întors la masă; lacrimi mari începură să-i ude hîrtia ce-o lăsase mai devreme acolo...
Din nou parcă mi-era milă de el şi-aş fi vrut să-i spun, să vadă că i-am reţinut numele: " Nu mai plînge, tăticule "...Da' nu m-ar fi-nţeles...
Îi zic acum: Dormi în pace, tăticule!
C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu