Apreciere...

Duminică. Vreme faină, numa’ bună de plimbat oase rujinite printr-un vechi parc din oraşul lui Hermann. După o tură de afişat preţioasa-mi personalitate pe aleile Subarinilor, mă tolănesc pe o bancă bucuros să profit de liniştea parcului şi de poziţia strategică ce-mi permitea să observ cînd se eliberează o masă de la “Bolta Rece”.

 Din păcate, atenţia fiindu-mi îndreptată strict către terasa unde speram să-mi consum plictiseala şi veniturile, n-am bagat de samă că lîngă mine se aşezase o doamnă cu un plod în cărucior! Pe cer  cîţiva nori se rînduiau frumos, struniţi parcă de o mînă uriaşă,  începuseră a întruchipa o faţă de moş speriat care parcă zicea :” Fraiere, du-te de-acolo!”. Am ignorat semnele divine. Aşa-mi trebuie! Pen’că , dupa cîteva momente în care am schimbat politeţuri de bonton, a început supliciul, chinul maxim la care poate fi supus unu’ care urăşte emisiunile de doi bani cu talentaţi :

-Poftim, ăsta e tot copilul. Aşa cum îl vezi, n-are decît 4 luni. Ştiu foarte bine că cei mai mulţi părinţi -mai ales cînd e vorba de primul lor copil- îşi pierd capul, se topesc în faţa lui (aşa ceva n-a existat pe lume, uitaţi-vă la el ce frumos şi deştept este etc. ).

Ei bine, eu treaba asta nu o înţeleg! Eu îmi dau seama că băiatul meu e la fel cu ceilalţi...E drept că-i o ţîr’ mai dezvoltat, dar asta înseamnă doar că-i sănătos tun...Bine, nici nu are defecte, ăsta-i singurul lucru care parcă nu-i cu totul normal la el,  nu are nici un defect! Vorba aia, toţi au cîte un cusur : ba cu şase deşte, ba două capete...altceva nu mai găseşti în revistele medicale. Iar ăsta e aşa de armonios de ţi se pare chiar ciudat. N-o fi ceva anormal la mijloc ? Că-n rest, pare ca oricare altul!

De un singur lucru mă tem: să nu fie puţin precoce. Observi cum se uită ? Te priveşte drept în faţă.

Ei da, fireşte, toţi copiii se uită, dar vezi, ăsta nu se uită ca ceilalţi...ăsta nu-şi ia ochii de la tine pentru nimic în lume. Se uită cu ochii...bine, ştiu că nu se poate uita cu urechile, din simplul motiv că nu ar vedea nimic, dar e ciudat faptul că băieţaşul ăsta nici măcar nu a încercat să se uite cu urechile, ci de la început s-a uitat cu ochii! De unde a ştiut el în clipa-n care a venit pe lume cu ce trebuie să privească?! Avea şi picioare , cu toate astea încă nici azi nu ştie că ele servesc la umblat...şi mai va pînă va şti...Nu că-i copilul meu, dar observă cum îşi întoarce capul cînd mă dau la o parte. Fii atent! (evident, copilul nu-şi întoarce capul)

Ei vezi?! Acum dinadins nu se uită! Şi tocmai ăsta e miracolul ; atîta voinţă la un copil de 4 luni! Aşa vrea el, să nu se uite! Şi iată că-şi impune voinţa, nu se uită! Tenacitatea asta e extraordinară!

Şi aude,  domnule, aude fiecare cuvînt, nu-i scapă nimic, e atent la orice vorbă. Şi nu ca unul care aude numai sunetele, a , nu! Copilul ăsta distinge cuvintele ; nu zic că le-nţelege, nu judec lucrurile subiectiv, şi ar fi ridicol să susţin că un copil de 4 luni înţelege ce-i spui, dar afirm că ştie să distingă cuvintele şi îşi dă seama ce înseamnă fiecare dintre ele...De exemplu, de cîte ori îi spun “muţunache” , se uită la mine şi începe să rîdă! Rîde tocmai că înţelege ! Şi asta e minunat, pentru că sînt chiar şi oameni mari care nu înţeleg ...Fii atent: Muţunacheee! Muţunacheeee! ( copilul nici nu rîde, nici nu se uită la ea !)

Ai văzut?! A strîmbat din guriţă ! A vrut să rîdă, dar s-a abţinut! Altul cînd vrea să rîdă, îşi dă drumul şi rîde ca un netot. Ăsta îşi reţine rîsul, strîmbă din gură, se încruntă, dar nu rîde. Nu că e al meu, dar să ştii că piciul ăsta chiar are ambiţie! Şi fii atent, acum îi arăt păpuşa, să vezi cum se întinde după ea...(copilul îşi întinde mîinile fără să nimerească păpuşa)

Ai văzut?! Alt copil pune mîna prosteşte pe orice vede. Ăsta nu...aşteaptă, măsoară cu privirea obiectul, vrea să fie sigur de ce face, ocheşte...ai văzut ?! E drept că uneori se întîmplă să nu nimerească, dar de cele mai multe ori nimereşte din plin !

-D-aia zic, nu că e copilul meu, dar oi fi auzit şi matale de cazuri ciudate de ereditate. Nici nu bănuieşti ce poate aduce cu sine un copilaş ca ăsta. Bunicul meu era un om tare ciudat; se spune că ştia să hipnotizeze. Cum se uita la tine , cădeai în transă . Dacă-l întrebai ceva, el nu-ţi răspundea, se uita doar la tine şi tu înţelegeai ce voia să-ţi răspundă. Nu-i interesant ?...Pff, cum de nu m-am gîndit la asta ?! Uite, cîteodată cînd îl iau în braţe, mă uit la el şi îi vorbesc...Nu-mi răspunde, normal că nu-mi răspunde, dar în schimb se uită în ochii mei, se uită, se uită de parcă ar vrea să-mi spună ceva. Cred că dacă m-aş forţa...Ei, e ceva tainic în aceste lucruri ! Cred că dacă s-ar cerceta mai atent...dar ştii ce ? Am să fac o-ncercare ; ia copilul în braţe şi întreabă-l ceva !

Mă execut rapid cu speranţa că o să scap de Oprah varianta românească:

-Muţunacheee...uuu..Uită-te la mine!..Aha, se uită la mine atent, adînc...Ia spune-mi tu, măi guguleţule...ce-pă-re-re-ai-des-pre-po-li-ti-că ?...Sfinte Dumnezeule...madam, ia te rog ţincul ăsta şi du-l de-aici ! La naiba, costumul meu cel nou...

Hmm, în definitiv, dacă ne gîndim bine , e şi asta o apreciere !

  ’Ai să ne-auzim supraapreciatori!


C.

Împăcare cu mine însumi

Cînd eram copchil tînjeam din tot sufletul după circ!Părinţii mi-au făcut cadou o vioară; în schimb nu m-au dus la circ şi numai aşa s-a făcut că din cînd în cînd visam, iarăşi şi iarăşi, despre circul ce-l văzusem odată,de departe,în spatele dealurilor,şi parcă m-ar fi condus cineva de mînă pînă acolo!Altădată m-am pomenit în mijlocul unui oraş mare,dar era acelaşi circ,cu aceeaşi intrare, şi un vestibul cu două deschideri! De data asta se făcea că aveam şi bilet şi puteam să intru,dar m-am trezit din vis şi iar n-am apucat să pătrund înăuntru!

Dar în cele din urmă am visat tot visul pînă la sfîrşit!Eram lîngă casa de bilete,la intrare,şi în faţa mea stătea directorul,un şchiop bărbos şi emoţionat,care a dat de-o parte cu o mînă draperia colorată de la intrare şi-a început să strige:"pOftiţi pe-aici,reprezentaţia stă să-nceapă!"!Oamenii însă, nu se hotarau; o mulţime de oameni,popor de tot felul,femei cu pălării şi bărbaţi bine raşi,domnişoare şi soldaţi, îmbrîncindu-se unii pe alţii, rîzînd şi vorbind tare!

Dom' director m-a observat imediat şi mi-a spus cu năduf, în timp ce m-a înhăţat de mînă: "Pofteşte,ai bilet?Nu?!Atunci fă bine şi dispari!" La care am tresarit disperat, am început să mă bîlbîi că n-am bilet,dar de fapt eu n-am venit să văd,ci am o vioară...şi i-am arătat vioara ce o strîngeam disperat sub braţ, şi am compus o melodie pe care,dacă mă lasă,am să o cînt în faţa publicului! La care a-nceput să rîdă atît de tare încît i se vedea pînă-n fundul gîtlejului: "Tinere amic,eşti într-o doagă, îţi zbîrnîie inima rău de tot!" Mie mi s-a părut o chestie grozavă, iar directorul era încîntat de involuntara mea admiraţie, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis să aştept că poate se rezolvă ceva!

S-a întors mai tîrziu în culoarul întunecat unde aşteptam tremurînd, şi mi-a spus că numai cu cîntatul la vioara nu poţi avea succes, dar vom încerca, numa' că trebuie să anunţe comandamentul militar,unde mi se va da bilet de glotaş în armată! Iar,pînă atunci,el îmi va arăta circul,artiştii şi animalele,ca să-nţeleg cam ce doreşte publicul!
Îmi bătea inima de emoţie şi bucurie că mă vedeam înăuntru,dar mă şi temeam! Strîngeam puternic vioara sub braţ şi mă străduiam să nu uit melodia!
Printre o mulţime de cortine viu colorate ,am văzut sus, în înălţime lucrau nişte oameni îmbracaţi în haine roşii!Am străbătut cîteva camere tapetate cu catifea, şi-ntîmplător am deschis o uşă pe care a năvălit un zgomot asurzitor,strigăte ascuţite venite de la o puzderie de oameni..era publicul nerăbdător!

În spatele unei mici uşi de fier,un zdrahon gîtuia o frumoasă femeie care scotea nişte zgomote-nfundate; era o privelişte îngrozitoare!Am început să urlu tare,implorînd să o scape cineva din mîinile lui;privind mai atent,am văzut că faţa femeii nu era naturală, iar ochii erau de sticlă!Directorul rînjea sardonic: "ăştia-s actorii mei,sunt din ceara, ca-n orice panoptic"!
Într-o cameră mare,unde toate erau vraişte,băieţi şi fete cu feţele boite aşteptau cuminţi,în bănci; asta era şcoala de clovni! M-au aşezat şi pe mine într-o bancă, iar directorul a început să ne cheme cîte unul la catedră: unul a ieşit mergînd în mîini,dar fruntea lui a atins de cîteva ori podeaua,aşa că a trebuit să repete figura; altul şi-a spintecat pîntecele cu un cuţit...sîngele şiroia peste rană,clovnul prăbuşindu-se : "aşa mai merge", remarcă satisfăcut directorul!Sinucigaşul s-a întors în bancă şi-a început să-şi coase pîntecele, ţistuind şi strîmbînd din nas; atunci am văzut că era plin de cusături d'astea pe trup!

Au ieşit şi alţii,fiecare ştiind să facă altceva! Şi,deodată,directorul se uită-n catalog şi-mi strigă numele, după care mă-ntreabă ce ştiu să fac! Arătîndu-i vioara şi bîiguind despre melodia compusă de mine, am stîrnit un hohot general de rîs! "Tot cu vioara aia mă sîcîi?!Asta-i treabă prăfuită!" Vroiam să spun că melodia mea e mai stranie şi aş vrea s-o interpretez dacă mi se permite, da' n-am fost băgat în seamă! Ba mai mult,am fost dus să văd magazia cu vechituri: în pîlpîitul chior al unei străvechi lămpi cu gaz circulau nişte oameni cu feţele mînjite de funingine; pe nişte mese de tablă se zăreau tot feluri de deşeuri goale: bătrîni ,copii şi părţi de trup de fabricaţie veche!

Atunci am început să implor şi să promit că am să învăţ orice numai să nu fiu lăsat în magazie! Aşa am ajuns să-nvăţ să fac un număr acrobatic! Luni în şir am învăţat să urc pe o scară suspendată...urcam şi coboram scara pînă cînd ,treaba mergînd bine,mi s-a dat şi un scăunel pe care trebuia să şed în vîrful scării!

După vreme îndelungată, am ajuns în sfîrşit pe scenă! Dar faţa îmi era deja suptă şi ridată,plină de vopseluri,aşa cum văzusem la alţii,demult!
Şi deodată,m-a năpădit o lumină intensă -draperiile de catifea s-au deschis brusc,în faţa mea!Au răsunat cîteva aplauze,apoi s-a lăsat o linişte plină de şoapte şi aşteptare!
Cu paşi surzi am alergat în mijloc! M-am cocoţat cu grijă pe scară, clătinîndu-mă puţin pentru a-mi stabili echilibrul!Mi-au dat un scaun pe care l-am aşezat elegant, cu două picioare pe capetele scării;au mai urmat trei scaune unul peste altul,iar eu deasupra lor; toată construcţia vibra atît de uşor sub mine,încît îmi simţeam bătaia pulsului cum aleargă pîn' la picioarele scării!

Apoi,într-o linişte mormîntală, mi-am desfăcut tricoul şi am scos vioara, spre disperarea directorului!Cu mîna tremurînd am aşezat pe ea arcuşul...am început să cînt încet şi-nfiorat melodia pe car' demult,foarte demult,am auzit-o răsunînd în inima mea ...apoi am pipăit aerul cu piciorul părăsind fragila construcţie...

 C.

Îmi scotocesc prin buzunare...

Am ales acest titlu în mod cu totul provizoriu , pînă îmi voi aduce aminte de subiectul extrem de interesant şi de mare importanţă despre care vreau să scriu, mai precis , pînă nu voi găsi ceea ce am notat pe o bucată de hîrtie...daaa, îmi aduc bine aminte...era o bucată de hîrtie cu pătrăţele, îndoită la un colţ... chiar mi-am zis:” iată , în sfîrşit un subiect magnific, o idee excelentă, care rezolvă o problemă, un subiect din acelea care-mi plac”...şi-am notat degrabă subiectul, numai că nu-mi vine-n minte despre ce era vorba; de altfel , ar fi totul ok dacă mi-aş aduce aminte cel puţin în care buzunar am pus hîrtiuţa. Eh, cu răbdare şi tutun, o să găsesc biletul..în definitiv, cîte buzunare pot avea?..

 Ah, în buzunarul din interior e ceva...un ghemotoc de hîrtie presat pe care în fiecare seară îl scot frumuşel din buzunar, îl pun pe noptieră, iar dimineaţa îl aşez din nou la loc. În definitiv, ce-o fi în el? Odată şi-odată tot va trebui să MAI fie ceva în el...doar nu-l păstrez degeaba, am avut motive puternice pentru a nu-l arunca.

 Dar ce mai este aici ? Ce-o fi broşurica asta ...hm, cum o fi ajuns la mine? Cred că-i ceva important, văd ca are file tăiate, ba are şi însemnări pe margine, dreptu’-i că nu-s făcute de mine, dar mă-ntreb : cînd am avut nevoie şi de ce mai păstrez broşurica? Eh, nu-mi aduc aminte, ia s-o pun înapoi în buzunar, cu siguranţă am nevoie de ea, o să-mi vină în minte mai tîrziu pentru ce anume... Altceva nu mai am în buzunarul ăsta, în afară de bucata asta de ebonită. Ce-o mai fi şi asta? Aha, e o bucăţică din stiloul ce s-a frînt mai demult...cît o mai căutasem, credeam că am pierdut-o...încă-i aici, în buzunarul de la piept.

Dar aici, în buzunarele exterioare, ce naiba mai am? Un cuţitaş cu lama ruptă, la ce mi-o fi trebuind? Acum n-am timp, da’ cu prima ocazie o să mă descotorosesc de el. Haha, uite o hîrtie pe care mi-am notat că de cuţitaş nu mai am nevoie şi că pot să-l arunc; şi, iaca, un bileţel care-mi aminteşte să nu mai port atîtea fleacuri prin buzunare! Dar nu acum...acum caut ceva...Dar astea ce or mai fi? Scrisori? Scrisori nedesfăcute? Of Doamne, de cînd or fi aici? Nici nu-i de mirare că lumea nu-mi mai dă bună ziua...păi dacă nu am răspuns la scrisori...Trebuie să remediez chestia asta; chiar azi, cînd o să am timp, o să le citesc. Pînă atunci le vîr înapoi în buzunar!

Uite şi portmoneul, batista, un portţigaret, două peniţe ruginite, o bucăţică de sticlă... o adevărată colecţie de “fleacuri”...tiii, mii de chestii ce trebuiesc rezolvate, de care trebuie să mă interesez, dar acum n-am vreme; deci, înapoi cu ele, acum caut altceva...dar ce dracu caut? Ah, da , ştiu, era o hîrtie pe care-mi notasem ca de-acum înainte să nu mai scriu despre fel de fel de mofturi fără importanţă, despre chestiuni personale, ci să mă gîndesc mai adînc şi să atac subiecte serioase, de interes obştesc.

Ei bine, în cazul acesta totu-i în ordine, n-am de ce să-mi mai scotocesc prin buzunare...Haida-de!

‘ Ai sa ne-auzim scotocitori!

 C.

Oraş nou...

Oraşul cel vechi avea căutare şi oameni respectaţi pentru vorbă-l însufleţeau; intrasem pe poarta cea mare , cu pas uşor, să nu stîrnesc colbul uliţelor. Uimit mă uitam la şotronul pe care oameni în toată firea-l săreau copilăroşi zîmbind larg, fără să le pese de gura lumii...Muzici de harpe răzbăteau de prin casele ale căror ferestre nu ştiau a se-nchide...În capătul străzii un copac uriaş îşi ploua frunzele uscate. Am alergat într-acolo şi l-am strîns în braţe...îi puteam simţi respiraţia. Copiii alergau pe stradă rîzînd...adulţii rîdeau făr' să alerge. Cîinii lătrau la trecători, dar zîmbet se simţea în lătrat... Un bătrîn s-a aplecat către mine şi zîmbind mi-a spus: " Sprijineşte-ţi sufletul, pribeagule ". L-am privit în ochii strălucitori şi calzi. Am ştiut că-mi pot trăi visarea, am ştiut că-s acasă...

De mult nu se mai joacă şotronul în urbe, trotuarele-s goale, cu dale lipsind. Străzi lipsite de nume se-ncolăcesc în jurul unor case cu tencuiala smulsă de ghearele vîntului ce bate de niciunde către nicăieri. Dintre pereţi nu mai răzbate muzica ci o tăcere sfîşietoare...doar vechiul orologiu se mai aude scrîşnindu-şi secundele-ncărunţite...tiiic-taaac.
Oraşul e nou, dar e pustiu. E gol, gol pînă şi de amintiri.
Peste bătrînul copac sprijinitor de suflete se-ntinde acum o groasă pînză de păianjen...Oraşul e nou, da-i ucis de uitare.

Îmi iau inima-n dinţi şi păşesc prin lumea asta îngheţată de timp, căutînd drumul spre poarta cea mare. Poarta pe care-am intrat în oraşul cu Oameni...Doar cîinii mai latră amintindu-mi c-aici am fost acasă...


'Ai să ne mai auzim din cînd în cînd!

Automatu’...

Dom’le, mare invenţie automatul...prin automat înţeleg orice maşinărie în care omul introduce o monedă şi obţine ceva...Zic, da, mare invenţie, cinste cui i-o trecut prin minte să născocească maşinării care-ţi îndeplinesc toate cererile fără a comenta: bagi moneda şi eşti servit!

Ştiinţele moderne ale naturii susţin că omul nu s-ar deosebi prea mult de automat, că în esenţă ar acţiona în virtutea unor complicate mecanisme. Aşa o fi, numa’ că-n exerciţiul funcţiunii oamenii sînt neplăcuţi, grosolani, nervoşi şi neîndemînatici, pe cînd automatul este curat, sigur, ne simplifică viaţa nemaiavînd treabă cu vînzătorul, casieriţa, funcţionarul , într-un cuvînt, cu semenii noştri (neplăcuţi, grosolani, nervoşi şi neîndemînatici). De aia şi este iubit de toată lumea...

Cu automatul n-ai treabă. El îndeplineşte acea unică sarcină pe care şi-a asumat-o fără să cîrtească, fără să se supere, iar alte probleme nu-l interesează. Un automat pentru sandvişuri n-o să-ţi dea de înţeles că simte că-i născut pentru altceva, că adevărata lui chemare l-ar meni unor ţeluri mai nobile, că visează să devină rachetă, că dacă totuşi te serveşte( învingîndu-şi dispreţul bineînţeles), o face doar pentru că nu a găsit o slujbă mai bună!

E clar, viitorul este al automatului. Ba chiar mai mult, cred că maşinile vor trece la o existenţă independentă şi îşi vor extinde dominaţia asupra naturii şi omului foarte curînd. Încă de pe acum omul simte superioritatea automatului şi chiar are încredere foarte mare în el!

La bolda de la noi din sat o apărut un automat în care băgai o monedă şi căpătai o ciocolată...L-am privit cu băgare de samă şi am observat că înlăuntru era un nene cu palma întinsă la gaura pe unde venea bănuţul şi cu ailaltă elibera ciocolata!

Plin de respect, mi-am luat clopu-n mînă şi l-am întrebat timid dacă-i om adevărat şi pentru ce mama dracului se chinuie stînd acolo...Cu glas stins îmi răspunde:
„Da, sînt om în carne şi oase şi am văzut că dacă vreau să trăiesc n-am altceva de făcut decît să mint, să simulez, să mă dau drept maşină... sînt un om care se preface că-i mort ca să nu moară de foame... Sînt un om care şi-a dat seama că semenii mei au mai mare încredere într-o maşinărie...”

Pff, amărît şi plin de gînduri grele am plecat către casa mică...casă în care nu trebuie să mint ca să trăiesc ; loc în care pînă şi( sau măcar) eu am încredere în mine. Şi nici nu cred c-oi mai ieşi curînd.

’Ai să ne-auzim încrezători !

 C.

Prima minciună...

Stăteam în faţa bunului domn ce-a contribuit la venirea mea pe lume. Eram emoţionat...aveam carnetul de note care musai să fie iscălit de părinţi. Vorbeam repede şi agitat în speranţa că o să-l ameţesc...

“Aşadar, mai întîi şi-ntîi: acesta nu e carnetu’ definitiv, ci doar un fel de copie care ne-o fo’ distribuită în mod provizoriu...E adevărat că ceilalţi şi-au primit carnetele, dar al meu a trebuit să fie trimis la minister fiindcă s-au descoperit unele erori care trebuie remediate urgent. Da. De altfel comisia de control se va ocupa de cazul meu intr-o şedinţă speciala! Domnul diriginte mi-a ţinut şi o cuvîntare cînd mi-a înmînat carnetul. Era cam încurcat...şi ţi-a trimis salutări, tăticule :” Te rog, dragă Alcide- mi-a spus- fii bun, comunică părinţilor că în carnetul tău s-au strecurat nişte erori regretabile. Din păcate, conform dispoziţiilor oficiale, trebuie să eliberăm carnetul, dar spune-le ca e provizoriu şi nu are relevanţă. Roagă-i să nu se supere; carnetul adevărat îl vom elibera în curînd, deocamdată îi rog să-l iscălească pe ăsta, fiindcă toate actele le-am trimis la poliţie, unde, din cauza cercetărilor, e nevoie de iscălitura asta. Dar te rog să accentuezi că nu e decît o formalitate. Însuşi şeful Poliţiei a scris personal liceului rugînd direcţia să cerceteze cum a putut să se strecoare în carnetul tău nota asta la Istorie”...

Această cifră, asta de aici...o cifră banală care nu înseamnă altceva decît că la Istorie am patru...da, am patru răspunsuri, adică am răspuns de patru ori...deşi ar putea da loc la interpretări greşite...Este un lucru ştiut că profesorul nostru de Istorie, fiind doar profesor suplinitor, nici nu are dreptul să dea note, fiindcă mai întîi trebuie să-şi dea examenul la Facultatea de dat note! Pînă atunci nu poate da decît note ..hm, provizorii, care trebuiesc înţelese aşa: in loc de unu-doi, in loc de doi –patru, in loc de patru-opt...Deocamdată te roagă respectuos să nu fii supărat şi îţi trimite vorbă că am răspuns de patru ori deosebit de bine, dar s-a pierdut catalogul cînd să-mi treacă media...

La Fizică...ei, da, la Fizică am răspuns încă din noiembrie; m-a întrebat despre mersul soarelui, iar eu am explicat traiectoria elipsoidală, în care, într-un focar, se găseşte soarele, ceea ce este meritul lui Newton. Dar tocmai atunci s-a întîmplat să mă confunde cu unul care şade lîngă mine şi care o primit nota trei, notă pe care- din greşeală- mi-a trecut-o mie! S-a cercetat cazul dar mi-au spus că nu se poate corecta, fiindcă s-ar crea dificultăţi la minister şi de aceea m-a rugat stăruitor să nu mai agit chestiunea...deocamdată; să-i fac acest serviciu, să accept nota trei şi o să primesc un zece fără să mai fie necesar să mai răspund trimestrul următor. Zecele mi l-a şi trecut în certificatul de naştere, acolo, lîngă semnătura primarului...

La algebră profesorul are pică pe mine; ce pot să-i fac?! La ecuaţiile de gradul doi i-am explicat cum nu se poate mai simplu calea de rezolvare, dar el nu şi nu! Cînd a văzut că ştiu algebră mai bine decît el, m-a trimis la loc şi mi-a dat nota doi; şi de atunci are pică pe mine...nu a vrut să mă mai scoată la tablă să-mi îndrept nota, deşi lucrul acesta este prevăzut chiar şi de tribunal, unde scrie că pînă în luna februarie toţi elevii trebuie scoşi la tablă ca să-şi îndrepte notele, altfel clasificarea nu e valabilă. Aş putea să-l dau în judecată, dar io-s milos de felul meu...
Cifra asta de la Purtare?! Nu , nu e trei, e noua, dar dirigintele- ce să-i faci? scrie anapoada, mai ales pe nouă îl face aiurea, totdeauna se confundă cu treiul! Dar pentru purtare se va trimite separat un certificat părinţilor, prin poştă!
Aşa că, iscăleşte , tăticule...şi să nu treci zilele astea pe la şcoală... a fost ridicată poarta...se fac reparaţii...nu mai avem poartă...nu se poate intra...poate peste o săptămînă, două...”

Îmi ridic timid privirea către taica, iar inima-mi era cît un purice :”Oare l-am fraierit sau ia gîrbaciu’ ?”
Bătrînul Alcide îşi îndesa tacticos luleaua şi pe buze i se zărea o umbră de zîmbet...După două minute lungi cît o zi de post, începe a vorbi calm, tărăgănat :” Mă copchile, io iscălesc ce vrea sufleţelul tău, că plaivazu’ şi hîrtia suportă multe...da’ să nu crezi v-o secundă c-ai făcut mare gheşeft. Că nu notele, nu calificativele-s importante, ci doar ceea ce-ţi ramîne-n tărtăcuţă! Şi să nu trăieşti cu impresia că m-ai fraierit...nu, tu eşti singurul minţit dacă ţii sub obroc adevărul! Şi să mai ştii un lucru: orice premiu cîştigat necinstit sau cumpărat îţi asigură doar o coroniţă fără valoare şi fără onoare! Şi-acu’,mă prunc, mă... dă carnetu’ ăla să-l iscălesc “

Ioi, mai bine lua gîrbaciu’, ar fi durut mai puţin!

‘Ai să ne-auzim neminţitori!

[nedumeriri] Despre femeie [colegu' lu' Gigel]

Imediat ce-am citit compunerea lu' Gigel, am început a analiza puţin situaţiunea.
Hmm, mă uitam la colegele de clasă... Deseori năvălesc în clasă în valuri pestriţe, chicotind şi şuşotind. Codiţele lor sînt prinse în panglici roşii şi albastre. Se strîng cîte trei-patru, se iau de braţ, una dintre ele şopteşte ceva celorlalte şi deodată încep toate să rîdă-n hohote.

Mă uit la ele cu duşmănie, nedumerit şi ofticat. Oare ce prostie or fi auzit de se hlizesc cu atîta poftă?! Ce tot şopăiesc între ele? Cînd se-ntîlnesc două fete , îndată încep să şuşuie şi rîd de ceva necunoscut. Mă-ntunec, îmi încrunt sprîncenele bănuitor. Există, se pare, în lumea aceasta, anumite lucruri profane, cinice, impure, de care numai ele ştiu şi despre care sînt în stare să pălăvragească la infinit. Mă privesc ironic, perfid, apoi o rup la fugă.
Hmm, e clar, ele ştiu ceva ce eu nu ştiu. Asta-i sigur! Că altfel, îs proaste şi lipsite de talent, nu colecţionează nici soldăţei de plumb, nici cartonaşe cu fotbalişti, nici măcar nu ştiu să-njure cum trebuie. Nu-şi construiesc cărucioare cu rulmenţi, de-o emisferă Magdenburg nici nu poate fi vorba.
Dar ce-o fi cu ele? Că este ceva, nu încape îndoială. Da, este ceva, un lucru pe care îl ştie toată lumea, afară de mine. Un lucru pentru care fetele sînt tratate ca nişte fiinţe privilegiate. Şi ele ştiu asta!

Înca din fragedă pruncie părinţii îmi spuneau vorebe de genu' :" Tu şezi şi o laşi pe fetiţă să stea-n picioare?! Nu ţi-e ruşine? Ce fel de cavaler o să fii ?!" Şi trebuia să mă ridic de pe scaunul confortabil pentru ca mica maimuţă, îmbrăcată-n dantele, să se poată lăfăi în linişte! Obrajii îmi ardeau de ciudă! "De ce? mă-ntrebam. Ce fel de privilegii tîmpite, ilegale şi nedrepte sînt astea? De i-aş arde o palmă s-ar răsturna de pe scaun. Ea însă poate să mă pălmuiască şi să mă umilească , iar eu, din cavalerism, n-am voie să ripostez. Bine, dar nu vedeţi că ea ştie acest lucru şi îşi rîde de noi, lăfăindu-se ca la ea acasă!"

De ce? De ce ? Ce o fi oare taina asta?

Pe fete nu le supără nimeni. Sînt încă nişte mucoase, abia au ajuns în clasa a şasea şi profesorii le zic "dumneata", nu le trag de perciuni şi vorbesc politicos cu ele. Celor din cursul superior- ca să vezi- li se spune chiar în şcoala "domnişoară". Pe stradă, profesorii mai tineri le salută ei întîi! Extraordinar!

La orele de sport, prin exerciţii libere , cică, pentru militărie ne pregătim. O să fie o grea încercare, ştiu, am auzit atîtea despre ea. Raniţă, marşuri istovitoare, sectoare, puşcă şi baionetă. Ştiu, e un lucru înălţător să fii ostaş. Patria trebuie apărată.Bun. Cine nu-şi riscă viaţa-i laş şi ticălos. Da' lor nici prin minte nu le trece să-şi rişte viaţa- chicotesc şi se fîţîie, şi totuşi nimeni nu le face laşe şi ticăloase; dimpotrivă, sînt ridicate la rangul de fiinţe ideale pentru noi! Femeile, plapîndele femei, trebuie apărate! Pentru rege, pentru patrie, pentru femei! Da' ce, fetele-s regi?!

De ce? De ce? De ce?

De ce peste tot şi totdeauna această situaţie excepţională, privilegiată, această îngăduinţă? În tramvai trebuie să le cedezi locul, la masă cele mai bune bucăţele trebuie să li se ofere lor; dacă le scapă ceva din mînă, aşteaptă calme şi nepăsătoare, parcă ar exista o lege naturală care să mă oblige pe mine să mă aplec. Bine, da' de ce? De la 18 ani li se sărută mîna ca unor venerabil episcopi ce şi-au trăit viaţa prin muncă şi har. De ce, ce fac ele, ce ne oferă ele, de ce trebuie să le respectăm? Cresc în petreceri, apoi se mărita. Din momentul acela bărbatul munceşte în locul lor şi le-ntreţine. Prin simplul fapt că s-au născut, ele au obţinut acces la toate bucuriile vieţii, în timp ce noi sîntem nevoiţi să cucerim cu sudoare şi cu sînge fiecare clipă dovedind mereu şi mereu dreptul nostru la viaţă.

Dar de ce? de ce? La şcoală băieţii îndrugă verzi şi uscate despre o chestie ruşinoasă şi stupidă. Nu, nu! Asta e o absurditate, o tîmpenie. Nu se poate! O taină se ascunde aici, asta e sigur. Dar ar fi o nebunie, un non sens ca asta să fie taina. O glumă proastă, un joc de copii! Pff, vidul lui Torricelli este un lucru mai interesant!

De ce? De ce?

Simt că într-o zi voi înţelege şi eu acest DE CE...Mi-e frică de ziua aceea, fiindcă atunci mă voi contopi şi eu cu mulţimea cenuşie; în ziua aceea voi descoperi că şi eu sînt la fel cu ceilalţi, cu cei ce-mi ies în faţă pe stradă. În ziua aceea voi uita de clasă, de cartonaşele cu fotbalişti, de vidul lui Torricelli , de cărucioarele cu rulmenţi... În ziua aceea voi uita şi de mine însumi...


(o voce din fundul clasei:"lasă, băi, politica şi politicienii în pace, vorbeşte despre fete...)


' Ai să ne-auzim descoperitori!

C.