Io cre' că se poate...

Iniţierea:

"Băiet fiind păduri cutreieram"...da dom'le, exact ca în poveste...totul a-nceput prin anii'80, cînd cineva ( nu spui cine, persoană importantă, vericule), a-nceput a mă-nvăţa cum să descopăr locuri în care m-am aflat pe mine însumi, cum să-mi arunc privirea peste oameni şi locuri şi cum să mă las dus de val de muzica tăcută a naturii.
Ca orişice novice, am început cu ceva uşor, ceva care să nu mă sperie dar, totodată, să-mi provoace acea dorinţă de a reînnoi experienţa.Nimic mai simplu, avînd în vedere că Cindrelul este la o aruncătură de piatră(dacă ai dus piatra-n gură v'un ceas).Mi-aduc aminte cum într-o dimineaţă ţopăiam de pe un picior pe altu' în faţa autogării, încărcat cu un rucsac ce părea uriaş, bucuros că, în sfîrşit , o să ajung şi eu , un puţoi, acolo unde mergeau numa' oamenii mari :D

Îmi stăruie şi acum în memorie autobuzul ce urca şi cobora pe uliţele strîmte ale Răşinariului, provocînd o larmă de nedescris în liniştea uneia dintre cele mai vechi aşezări din Ardeal. Mîndră aşezare..."Sat în margine de codru,/ Revărsat sfios în vale...", cam aşa-şi descria Octavian Goga satul în care s-a nascut..."Comună de tăietori de păduri şi ciobani autodidacţi care aveau biblioteci mari şi vorbeau despre Hegel", după cum spunea gînditorul din Răşinari, Cioran ...

Ieşit din sat, autobuzul trecea pe lîngă pîrîul Ştezii şi-şi începea, gîfîind, urcuşul de lîngă cabana Curmătura Ştezii spre Păltiniş. Ajuns în staţiune, înconjurat de brazi(da, încă mai erau), mă uitam uimit şi mi se părea că o pensulă divină îmbinase armonios culmile munţilor din preajmă cu pădurile ce-mi păreau ameninţătoare.

 Am pornit la drum vesel nevoie mare, pînă la cantonul silvic , de unde mi se înfîţişa un peisaj de neînţeles pentru mintea mea de copchil : un platou imens în mijlocul căruia se iţea o stînă cu tot arsenalu' în dotare( oi, ciobani,măgari şi cîini...tulai doamne, da' ce cîini...). Platoul de la Onceşti era mărginit de-un codru ce părea să-şi schimbe faţa cu fiece metru cu care te-apropiai de el...

Parcă simt şi acum fiorul ce m-a cuprins în clipa-n care am îndrăznit să pătrund în mîndra cetate a pădurii, temerea ce-o aveam ca nu cumva să deranjez ceva din ordinea pe care o forţă divină o rînduise în acele locuri, sfiala cu care vorbeam de teamă să nu-ntrerup liniştea cu car', de bună seama, natura-i obişnuită...

Cu pas uşor, ascultînd fiecare foşnet al frunzelor şi admirînd fiecare strop de apă ce curgea şovăitor printre noduroasele rădăcini ale bătrînilor arbori, încercînd să-nţeleg limbajul tainic al muntelui, am ajuns la capătul traseului, cabana Gîtul Berbecului...

Mi se părea că sînt la limita dintre real şi ireal...Nu există cuvinte să poată exprima sentimentele provocate de ceea ce vedeam atunci pentru prima oară: desfăşurate cu mare măiestrie, în acelaşi loc, cele trei mari bogăţii ale pămîntului: munţii, pădurile şi apa!

Şocul:

Mulţi ani au trecut de-atunci...Prin 2000 am vrut să mai dau o raită prin cele locuri, să văd cum s-au schimbat după marea revoluţie...Răşinariul încă mai păstrează din farmecul bucolic dar căruţele-s tot mai puţine, pe uliţele strîmte circulînd tot mai multe maşini...platoul Păltinişului a intrat şi el în rîndul lumii moderne, vile,palate şi alte monstruozităţi ridicîndu-se cu nesimţire în locul unde de drept se-nălţau falnici brazi...
Cu inima strînsă trec pe lîngă stîna părăsită, intru-n codrul meu drag blestemînd făr' de-ncetare prostia omenească. Mă linişteşte doar gîndul că o s-ajung în curînd la cabană. Şi ajung. Şi înlemnesc. Nu-mi vine a crede ochilor. Totul e scrum. Paragină. Dezastru. Cad în genunchi şi-ncep a mă smiorcăi ca puţoiu' de-acu douăj'de ani...

Din tot ce cunoşteam, doar cantonu' lu' nea Blegu, paznicul barajului, mai era la fel. Şi bătrînul paznic, care-ncepe a-mi povesti cum nişte jeguri umane au dat foc cabanei. Şi alte jeguri au cumpărat terenul, lăsînd totul în paragină...

Am plecat de-acolo cu o rană-n suflet, rană ce nu se va lecui curînd...Dar m-am hotărît să nu las lucrurile aşa. Am învăţat să cred în mine şi-n pasiunile mele şi-am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi îdeplini visul : să stîrpesc mizeria, să dau peste bot tuturor jegurilor ce populează, din ce în ce mai mult, minunatele locuri pe care natura, în nemărginita-i bunătate, ni le-a dăruit.

'Ai să ne-auzim curăţitori!


 C.