Iarna Lupului Alb

"Internetul tîmpeşte"- idee preconcepută ce poate fi combătuta pe foarte multe căi. Acum, eu n-o să mă apuc să demontez această teorie. Nu, pur şi simplu am să las buchiile să vorbească...cuvintele aşternute de zece anonimi internauţi împrăştiaţi în diferite colţuri ale lumii( diferiţi ca vîrsta, cultură şi educaţie, provocaţi ad-hoc) concretizate în foiletonul ce va urma, sînt cea mai bună dovadă că internetul, folosit în limitele normalului, nu tîmpeste. Ba, din contră:)

Iarna Lupului Alb


Capitolul I: Iarna Lupului Alb (de GABI alias NoOnexRO)

Pentru oameni ea era Lupoaica Demon, Draug-Rog, cea care stăpînea Marea de Copaci de la poalele Muntelui Fără de Vîrf. Ea le aducea în sat moartea, răpindu-le vitele sau copiii. Ea era însăşi moartea. Plini de ură, oamenii au hotărît că totul se va sfîrşi pînă la răsăritul soarelui. Draug-Rog trebuia să moară.

De patru ore o hăituiau, dînd glas urii lor. Plecaseră douăzeci dintre cei mai viteji din sat, înarmaţi cu suliţe, arcuri, ciomege sau săbii. Şi şapte cîini mari, ca să nu-i piardă urma în Marea de Copaci. Soarele apusese deja şi Draug-Rog era încă în viaţă. Ba mai mult, reuşise să doboare trei bărbaţi şi doi cîini. Ura oamenilor se transforma încet în frică odată cu lăsarea întunericului dar ştiau, ştiau că dacă se vor întoarce acum, blestemul Lupoaicei Demon nu va mai putea fi rupt niciodată.

La lumina făcliilor, alergau fără să simtă frigul iernii sau oboseala orelor trecute. Alergau sperînd să fie liberi de moarte. Glasul lupoaicei s-a auzit încă o dată, acoperindu-le ţipetele. Părea un val ce îngheaţă totul măturînd Marea de Copaci de la un capăt la altul. Oamenii s-au privit unii pe alţii încercînd să-şi afle puterea împreună. Ceva nu era bine. Lupoaica făcuse o greşeală şi se îndrepta către Hăul Negru, singurul loc din care nu se mai putea întoarce.

Animalul stătea nemişcat avînd în spate Hăul Negru. Mîrîia către oamenii care se apropiau încet. Parcă ochii ei roşii şi colţii descoperiţi erau de ajuns să-i oprească. Blana ei albă era pătată de sîngele oamenilor şi cîinilor ce-şi găsiseră sfîrşitul în acea zi. Dar mai era pătată şi de propriul ei sînge. O săgeată se înfipsese adînc în coapsa ei dreaptă. Nu putea ţine piciorul în pămînt.

Un strigăt scurt şi o rafală de săgeţi se abătu înspre Lupoaică. Oamenii se temeau să se apropie mai mult. Încercau să o ucidă de la distanţă. Cîteva săgeţi au atins-o. Sîngele îngheţat din blana ei se amesteca cu sîngele proaspăt, fierbinte din rănile noi. Ar fi vrut să se arunce către oameni, sfîşiindu-i pînă ce va cădea moartă, dar ştia că nu mai are destulă putere în trup. S-a arcuit ridicîndu-şi capul şi a dat glas ultimului ei urlet către cer. Apoi s-a lăsat să alunece în Hăul Negru. Prăpastia din spatele ei a înghiţit-o într-o clipită. Nu vroia ca oamenii să-i vadă trupul mort.

Sus se auzeau chiotele oamenilor. Era ura şi bucuria lor. Rupseseră blestemul.

S-a prăbuşit parcă o eternitate. A izbit în cădere ramuri de copaci şi apoi pămîntul alb, tare, încălzindu-l cu sângele ei. Simţea viaţa cum i se scurge. Dar mai era ceva acolo. Un miros ciudat de om şi animal. O mînă puternică i s-a aşezat pe cap, mîngîind-o uşor. Un glas molcom i-a şoptit cîteva cuvinte făr’ de înţeles. Apoi a simţit îmbrăţişarea. Parcă omul vroia să o încălzească, să o protejeze. Dar nu, nu era om. Bărbatul era altceva. Lupoaica scînci uşor. Era în siguranţă. Apoi închise ochii. Pentru totdeauna.

Vînătorul se ridică în picioare. Îşi ridică capul către cer şi dădu glas morţii din faţa lui. Un urlet prelung ce a măturat Marea de Copaci de la un capăt la altul. Cînd ecoul s-a stins bărbatul a păşit în noapte pierzîndu-se printre copaci. Lupoaica murise pentru că undeva, într-o peşteră, un pui de lup alb scîncea. Lupoaica murise ca oamenii să nu-i caute puiul. Lupoaica murise ca puiul ei să trăiască. Bărbatul iuţi pasul. Trebuia să găsească peştera cît mai repede...