Iarna Lupului Alb (10)

Capitolul X: Leacul (de ramona.alexandra)

Apăsă, dar nimic nu se întîmplă. Apăsă o a doua oară, mai cu forţă, dar nimic nu anunţa o apariţie spectaculoasă sau o teleportare către o stea îndepărtată.
A avut atît de atent grijă de micul obiect, încît ideea că ar fi defect, nu părea una plauzibilă. Nu mai aveau nevoie de el? Îl abandonaseră? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat după masacrul tribului său, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost încredinţată misiunea. Dar au trecut zeci de făurari de atunci.

Gîndurile năvăleau în mintea sa şi nu ştia asupra căruia să se concentreze.
Un foşnet de frunze uscate îi atraseră atenţia în spatele său. Se întoarse în acea direcţie cu respiraţia tăiată, dar nu zări nimic, nici un suflet, nici o arătare. Ceva îi spunea în minte că nu era în siguranţă. Un fior rece îi străbătu coloana şi îi făcu sîngele să îngheţe în vine, iar părul de pe ceafă să se zbîrlească. Simţea o electricitate nejustificată în aerul ce îl înconjura. Îşi aruncă cu iuţeală privirea în toate direcţiile, dar nimic ameninţător nu se ivi. Îşi ţinu respiraţia pentru încă o clipă şi ascultă. Era linişte, o linişte nefirească poate. Sfîrşitul lunii februarie şi cu toate acestea vîntul nici măcar nu adia, susurul apelor curgătoare nici că se auzea, vietăţile pădurii, neadormite de Baba Dochia, parcă amuţiseră, încremeniseră.

Fără a mai ezita, şi cu naturaleţea mişcării unui iluzionist, GeRul, scoase pumnalul argintat de la brîu. Acest obiect, moştenit de la bunicul său încă de pe cînd era un băieţandru, era descîntat de Luminatul tribului pentru a lupta atît cu fiinţele omeneşti, cît şi cu acele arătări ce par o plăsmuire a unei imaginaţii bogate. Lama era pătată deja de sîngele multor jivine, dihănii şi oameni nesăbuiţi.

Un mîrîit prelung tăie liniştea acută şi, fără nici un alt avertisment, sări din tufişuri un animal ce părea gata să atace. Era Ghergana. GeRul se relaxă pe moment. Cînd ajunse în dreptul lui era preschimbată într-o tînără femeie foarte frumoasă. Părul auriu i se revărsa în bucle mărunte pe umerii goi, ochii negri luceau de nelinişte şi teamă.

- „Satul a fost atacat de un... animal! Şi îţi jur pe colţii mei că nu am fost eu! “
- „Lupi? “
- „Nu cred. Am ajuns prea tîrziu, dar am încercat să îi iau urma. Era... un singur miros, o singura amprentă, dar simţurile îmi spun că era o felină cu miros de om. “

GeRul încremeni. În faţa lui vedea acei ochi de pisică ce îi bîntuiseră gîndurile încă din tinereţe. Nopţi la rînd l-au ţinut treaz, l-au făcut să se zvîrcolească printre broboane de sudoare atunci cînd aţipea. GeRul scînci cînd îi recunoscu. Un sunet involuntar din adîncul fiinţei lui ce nu exprima atît teamă, cît surprindere.

- „Ghergana, îmbracă chip de lup şi ascunde-te în peştera mamei tale. Ea a înconjurat acel loc cu vrăji de protecţie pentru a ţine supranaturalul la distanţă. Doar oamenii te pot găsi acolo, iar ei nu vor căuta. Aşteaptă-ne acolo! “

Fără a mai sta în cumpănă, GeRul o rupse la fugă prin pădurea întunecată. Nu privea în urmă, doar alerga. Trebuia să ajungă la timp în sat, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva unui lynx, şi nu a unui lup, aşa cum putea pune rămăşag că va reacţiona gîndirea colectivă. Alerga asemeni unui nebun scăpat din strînsoarea chingilor, dar ştia el de ce. Lynxul l-a pîndit mereu din urmă. Pe el îl urmărea. Dar mai mult, acum înţelegea altfel lucrurile.

*

Era învăluit într-o ceaţă înecăcioasă. Respira greu, dar regulat. Brusc văzu o lumină ce lucea în apropierea sa. Un far, o torţă, o lumînare? Se îndreptă într-acolo şi ceaţa se dispersa. Cînd totul se limpezi, se văzu mergînd voios, alături de un pui alb de lup. Recunoştea puiul de lup dintr-un vis, dar ce nu înţelegea era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis şi acesta. Se aplecă să ia puiul de lup în braţe, dar în acea clipă tot ce îl înconjura se schimbă, se transformă. Mişcarea îl ameţea acum, aşa că se aplecă pe vine, pentru a nu leşina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla în inima muntelui, înconjurat de stîncă din toate direcţiile. Parcă era un crater în vîrful unui munte.

- „Te afli în vîrful Muntelui Fără de Vîrf. Ai avut dreptate, eşti cu adevărat în inima muntelui. “

Cînd privi în dreptul vocii, văzu un lup mare, falnic, cu umerii laţi şi colţi albi, lungi şi ascuţiţi. Ochii roşii ai lupului îl înspăimîntau. Se trase instinctiv mai îndărăt, ca o măsura defensivă.

- „Nu îţi voi face rău! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii mă credeau demon. Dar frica omului poate înălţa multe fantasme. Nu am atacat oameni decît pentru a mă apăra. Şi, recunosc, o singură dată pentru a salva un copil de bătaia tatălui ce îşi băuse minţile. Dar nu l-am omorît. Din păcate atunci cînd am gustat sîngele uman, ochii mi-au căpătat acea culoare a sîngelui proaspăt. Am atacat animale pentru a mă hrăni, dar le-am căutat mereu pe cele slabe, bolnave, sau bătrâne. Oamenii mă credeau monstru, dar eu nu am vrut să fac rău, doar să-mi astîmpăr foamea, iar ei m-au ucis. Cînd m-au văzut fără suflare s-au bucurat şi au urlat victorioşi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta contează. Vezi tu, oamenii nu au înţeles, blestemul s-a abătut asupra lor pentru că ei, păzitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu făcea rău nimănui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din pădure, ci lupul de printre ei, ce umblă sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, în mare măsură. “

Vlah trecuse deja de şocul acestui vis, iar misterul poveştii îl captivase. Parcă ştiuse dintotdeauna că lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tărie. Sigur fiind că va pune întrebarea corectă, se adresă succint, dar cu blîndeţe, lui Draug-Rog.

- „Ce înseamnă <<în mare măsură>>, şi cum? “

- „Adică Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor avînd loc doar în nopţile cu lună plină. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de conştiinţa omului din interior. Mai simplu spus, latura umană va pune stăpînire pe cea întunecată a animalului salbatic. “

O urmă de mister străbătu ochii lupului. Era fericită să împărtăşească marele secret aflat abia în negura morţii.

- „Leacul îl vei găsi aici, în această încăpere săpată în stîncă, sub o piatră de lună ce nu-şi are locul în întunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvînt magic, pentru că descîntecul e rostit de sute de ani de freamătul copacilor. “

Vlah tresări. Niciodată nu a înţeles cît de ad literam era expresia „limba străveche a Mării de Copaci“.

- „Mergi repede! Salvează-mi fetele! “

- „Încă ceva! De ce eu? “, întrebă Vlah nedumerit. „De ce ai venit în visul meu? “

- „Simplu! Prin tine curge acum sîngele meu. Doctorul ce te îngrijeşte face teste pe oameni folosind sîngele prelevat din trupul meu muribund. Stai liniştit! Nu vei deveni Lup Argintiu, rănile ţi s-au vindecat miraculos. “

Draug-Rog, aproape că zîmbi.
- „Trezeşte-te acum, sătenii au omorît vrăjitoarea cu chip de lynx ce era vinovată de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi în siguranţă! “

Ultima parte a ce auzi se temea că înţelesese greşit. Un lynx? Vrăjitoare? Doamne, în ce lume trăia!
Cînd deschise ochii, lumina puternică îl orbi dar se forţă să privească în jur, clipind des şi mărunt. Adora îl ţinea strîns de mînă, cu feţişoara ei rotundă şi gingaşă adormită pe marginea patului de spital. Nu putea să nu se gîndească la cît de mult o iubea. Se ridică uşor, surprins că nu simţea nici cea mai mică durere.

Îşi trase mîna aproape de piept şi îşi verifică corpul. Nu vedea nici o vînătaie, nimic. Scoase perfuzia şi se ridică în picioare. Îşi căută hainele şi le îmbrăcă repede. Apoi se apropie uşor de iubita lui şi o sărută drăgăstos pe frunte. Luă o felicitare de pe noptieră, primită, se pare, în timp ce era inconştient, de la un coleg de antrenament. O întoarse pe spate şi cu pixul legat de fişa sa medicală, scrise cîteva rînduri fără a ţine cont de caligrafiere. Plasă felicitarea în mîna Adorei şi fără a mai ezita, ieşi din salon. Ştia exact unde trebuie să meargă.

*
GeRul era mai fericit decît fusese toată viaţa lui. La picioarele lui zăcea trupul neînsufleţit al coşmarului său. O bătrînă zbîrcită, cu pielea vineţiu-gălbuie, era întinsă pe jos străpunsă de zeci de săgeţi şi cu un topor înfipt în moalele capului. Gata cu crimele, cu sîngele nevinovat vărsat în van. Draug-Rog încercase să se disculpe în faţa lui, dar niciodată nu o crezuse. O dezamăgise. Se simţea vinovat, dar şi mîndru că răzbunase moartea iubirii vieţii lui.

*
Adora simţi mişcare în jurul ei şi se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de lîngă ea. Sări speriată de pe scaun, şi atunci îi căzu din mînă o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil scris pe spate.

„Dragostea mea, ştiu cum să rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Ştiu că pare că aş vorbi în dodii, dar trebuie să ai încredere în mine. Mîine te vei bucura de o nouă viaţă.
Te iubesc! “

Avea încredere în el şi oricît de fantastic părea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie că fantasticul există. Dragul de Vlah! Poate că totuşi îi va da o şansă.


.......

Sfîrşit.