Iarna Lupului Alb (8)

  Capitolul VIII: Epifania (de Marius alias Maniu)

   Valea rîului era plină de grohotiş care îi îngreuna înaintarea. Picioarele alunecau pe pietrele instabile, pe muşchii de pe pietrele din albie şi pe noroiul de pe margini şi nu prea avea spor.
Deasupra, cînd avea timp să se uite pentru că drumul îl solicita mult şi trebuia să fie atent pe unde păşeşte, se vedea stînca muntelui şi, mai sus, pătura albă de ceaţă ce îl înconjura.

Era o ceaţă deasă dar albă, pufoasă, ca puful de păpădie ce parcă înconjura ca o plapumă stînca muntelui.
Ici şi colo brazii se pierdeau în ceaţă, lăsînd să se vadă doar rădăcinile sau trunchiurile, pe cîtă vreme vîrfurile lor erau ascunse, ca şi cum s-ar fi cuibărit în norii de ceaţă, să îşi găsească linişte şi culcuş.

În pădure parcă totul era adormit. Nici o mişcare, şi parcă şi vîntul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
De undeva s-a auzit totuşi un foşnet şi el şi-a ciulit urechile, să audă mai bine. S-a oprit în loc, pentru că pietrele ce îi tot lunecau sub picioare făceau gălăgie şi nu putea să îşi dea seama dacă ceva se mişca în jurul lui.
Ce ar fi putut să fie, totuşi ? Ce ar fi putut să îl mai sperie ?

Porni mai departe şi în scurt timp începuse deja să urce pieptiş pe munte.
Se agăţa de crengile copacilor, de rădăcini, de orice bucată de stîncă mai răsărită, pentru că urcuşul era greu şi pieptiş.
După o vreme dădu de un luminiş şi, de acolo, putu să vadă jos, valea învolburată cu apă cristalină, înspumată.
Îşi trase sufletul o vreme şi apucă mai departe, să urce. Mai sus, tot mai sus !

Intră printre vălătucii de ceaţă şi nu mai vedea nimic. Abia mai zărea unde calcă.
Umezeala din aer îi inundă nările, îi umezi tot trupul şi îi dădu senzaţia de lacrimi în ochi. Parcă era într-o poveste şi se aştepta de la o clipă la alta să vadă zîne sau solomoniţi, vulturi aurii sau dragoni negri, hiare sau îngeri.

Merse aşa mai departe pînă cînd ceaţa începu să se risipească şi văzu razele soarelui. Îi cădeau pe faţă şi îl încălzeau şi era aşa de bine să îl regăsească pe Moş Soare după atîta umezeală şi întuneric.
Se mai odihni o vreme şi se bucură de lumină şi căldură. Acum nu se mai vedea nimic din lumea de jos şi toate spaimele şi fantasmele din vale sau din pădurea de ceaţă parcă dispăruseră prin minune.
Apoi porni, iar, pieptiş, mai departe.

Deja se zărea vîrful muntelui şi îşi făcu curaj şi îşi adună puterile ca să meargă mai departe.
Simţea că îl copleşeşte o căldură moale şi îmbietoare şi s-ar fi culcat acolo, pe loc, legănat de lumina şi căldura lui Moş Soare, dar ştia că trebuie să meargă mai departe, şi mai departe, pînă la capăt, pînă în vîrf.
Nu îşi mai aducea aminte de ce, nici măcar ce îl adusese aici, la poalele muntelui, nici dacă fusese singur sau cu altcineva.
Acum era numai el şi muntele, vîrful lui, unde ştia că trebuie să ajungă.

Încet, Moş Soare începuse să coboare pe cer şi, odată se trezi că e iar în întuneric, iar în frig şi parcă şi umezeala începu să fie mai prezentă.
Văzu aburii pe care îi scotea pe nări cînd respira şi asta îi aminti de pădurea de ceaţă, de fantasmele de acolo.
Trebuia să se grăbească, altfel întunericul va pune stăpînire pe munte şi, atunci, ştia asta, el ar fi ratat. Nimic nu ar mai fi avut rost dacă nu reuşea să ajungă în vîrf.
Aşa că păşi şi mai hotărît înainte, mai grăbit.

Moş Soare deja nu se mai vedea şi cele cîteva crîmpeie de lumină ce mai luceau pe stîncile muntelui păreau a păli şi ele.
Tocmai atunci, cînd părea că totul a fost şi va fi fost zadarnic, cînd Moş Soare parcă îşi închidea genele peste ultimul pisc pentru a lăsa întunericul să cuprindă lumea, atunci îl văzu pe El.
Stătea falnic, chiar în vîrful muntelui, drept şi semeţ, parcă un simbol al unui capăt de drum, al tuturor drumurilor.
Blana lui albă stralucea în ultimele raze ale apusului şi părea să fie de foc. Un foc alb, strălucitor, hipnotic.

Urletul lui sfîşie liniştea muntelui şi îşi găsi răspunsul în mii de alte urlete ce umplură văile muntelui.
Simţea în nări mirosuri parcă uitate, ochii lui deschişi vedeau imagini şi chipuri pe care le ştia cunoscute şi dragi, dar care parcă erau departe, foarte departe.

Merse mai departe şi se apropie tot mai mult de El.
Acum îl vedea tot mai bine, îi vedea ochii albaştri, aburul respiraţiei lui şi, în curînd fu lângă El.
Îşi aplecă adînc capul în faţa strămoşului şi îl privi apoi în ochi, golit de orice altceva.
Nu mai cunoştea nici un sentiment, nici ură, nici bucurie, nu mai avea nici un gînd. Totul parcă se topea în albul strămoşului, şi ştiu atunci că drumul său nu a fost în van, că a găsit ceea ce venise să caute şi că, acum, era împlinit.

Putea să şi moară acum, oricum nu ar mai fi simţit nimic.
În sfîrşit era iarăşi întreg, mai întreg ca niciodată în viaţa lui, care nici nu mai conta.
Găsise ceea ce nici nu îşi imaginase pînă acum, găsise pacea sufletului său, deşi nici nu mai ştia ce dureri cunoscuse pînă atunci.
Oricum, nimic nu mai conta. Era acolo, doar el şi strămoşul său.
Se găsise pe Sine.