Iarna Lupului Alb (10)

Capitolul X: Leacul (de ramona.alexandra)

Apăsă, dar nimic nu se întîmplă. Apăsă o a doua oară, mai cu forţă, dar nimic nu anunţa o apariţie spectaculoasă sau o teleportare către o stea îndepărtată.
A avut atît de atent grijă de micul obiect, încît ideea că ar fi defect, nu părea una plauzibilă. Nu mai aveau nevoie de el? Îl abandonaseră? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat după masacrul tribului său, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost încredinţată misiunea. Dar au trecut zeci de făurari de atunci.

Gîndurile năvăleau în mintea sa şi nu ştia asupra căruia să se concentreze.
Un foşnet de frunze uscate îi atraseră atenţia în spatele său. Se întoarse în acea direcţie cu respiraţia tăiată, dar nu zări nimic, nici un suflet, nici o arătare. Ceva îi spunea în minte că nu era în siguranţă. Un fior rece îi străbătu coloana şi îi făcu sîngele să îngheţe în vine, iar părul de pe ceafă să se zbîrlească. Simţea o electricitate nejustificată în aerul ce îl înconjura. Îşi aruncă cu iuţeală privirea în toate direcţiile, dar nimic ameninţător nu se ivi. Îşi ţinu respiraţia pentru încă o clipă şi ascultă. Era linişte, o linişte nefirească poate. Sfîrşitul lunii februarie şi cu toate acestea vîntul nici măcar nu adia, susurul apelor curgătoare nici că se auzea, vietăţile pădurii, neadormite de Baba Dochia, parcă amuţiseră, încremeniseră.

Fără a mai ezita, şi cu naturaleţea mişcării unui iluzionist, GeRul, scoase pumnalul argintat de la brîu. Acest obiect, moştenit de la bunicul său încă de pe cînd era un băieţandru, era descîntat de Luminatul tribului pentru a lupta atît cu fiinţele omeneşti, cît şi cu acele arătări ce par o plăsmuire a unei imaginaţii bogate. Lama era pătată deja de sîngele multor jivine, dihănii şi oameni nesăbuiţi.

Un mîrîit prelung tăie liniştea acută şi, fără nici un alt avertisment, sări din tufişuri un animal ce părea gata să atace. Era Ghergana. GeRul se relaxă pe moment. Cînd ajunse în dreptul lui era preschimbată într-o tînără femeie foarte frumoasă. Părul auriu i se revărsa în bucle mărunte pe umerii goi, ochii negri luceau de nelinişte şi teamă.

- „Satul a fost atacat de un... animal! Şi îţi jur pe colţii mei că nu am fost eu! “
- „Lupi? “
- „Nu cred. Am ajuns prea tîrziu, dar am încercat să îi iau urma. Era... un singur miros, o singura amprentă, dar simţurile îmi spun că era o felină cu miros de om. “

GeRul încremeni. În faţa lui vedea acei ochi de pisică ce îi bîntuiseră gîndurile încă din tinereţe. Nopţi la rînd l-au ţinut treaz, l-au făcut să se zvîrcolească printre broboane de sudoare atunci cînd aţipea. GeRul scînci cînd îi recunoscu. Un sunet involuntar din adîncul fiinţei lui ce nu exprima atît teamă, cît surprindere.

- „Ghergana, îmbracă chip de lup şi ascunde-te în peştera mamei tale. Ea a înconjurat acel loc cu vrăji de protecţie pentru a ţine supranaturalul la distanţă. Doar oamenii te pot găsi acolo, iar ei nu vor căuta. Aşteaptă-ne acolo! “

Fără a mai sta în cumpănă, GeRul o rupse la fugă prin pădurea întunecată. Nu privea în urmă, doar alerga. Trebuia să ajungă la timp în sat, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva unui lynx, şi nu a unui lup, aşa cum putea pune rămăşag că va reacţiona gîndirea colectivă. Alerga asemeni unui nebun scăpat din strînsoarea chingilor, dar ştia el de ce. Lynxul l-a pîndit mereu din urmă. Pe el îl urmărea. Dar mai mult, acum înţelegea altfel lucrurile.

*

Era învăluit într-o ceaţă înecăcioasă. Respira greu, dar regulat. Brusc văzu o lumină ce lucea în apropierea sa. Un far, o torţă, o lumînare? Se îndreptă într-acolo şi ceaţa se dispersa. Cînd totul se limpezi, se văzu mergînd voios, alături de un pui alb de lup. Recunoştea puiul de lup dintr-un vis, dar ce nu înţelegea era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis şi acesta. Se aplecă să ia puiul de lup în braţe, dar în acea clipă tot ce îl înconjura se schimbă, se transformă. Mişcarea îl ameţea acum, aşa că se aplecă pe vine, pentru a nu leşina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla în inima muntelui, înconjurat de stîncă din toate direcţiile. Parcă era un crater în vîrful unui munte.

- „Te afli în vîrful Muntelui Fără de Vîrf. Ai avut dreptate, eşti cu adevărat în inima muntelui. “

Cînd privi în dreptul vocii, văzu un lup mare, falnic, cu umerii laţi şi colţi albi, lungi şi ascuţiţi. Ochii roşii ai lupului îl înspăimîntau. Se trase instinctiv mai îndărăt, ca o măsura defensivă.

- „Nu îţi voi face rău! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii mă credeau demon. Dar frica omului poate înălţa multe fantasme. Nu am atacat oameni decît pentru a mă apăra. Şi, recunosc, o singură dată pentru a salva un copil de bătaia tatălui ce îşi băuse minţile. Dar nu l-am omorît. Din păcate atunci cînd am gustat sîngele uman, ochii mi-au căpătat acea culoare a sîngelui proaspăt. Am atacat animale pentru a mă hrăni, dar le-am căutat mereu pe cele slabe, bolnave, sau bătrâne. Oamenii mă credeau monstru, dar eu nu am vrut să fac rău, doar să-mi astîmpăr foamea, iar ei m-au ucis. Cînd m-au văzut fără suflare s-au bucurat şi au urlat victorioşi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta contează. Vezi tu, oamenii nu au înţeles, blestemul s-a abătut asupra lor pentru că ei, păzitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu făcea rău nimănui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din pădure, ci lupul de printre ei, ce umblă sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, în mare măsură. “

Vlah trecuse deja de şocul acestui vis, iar misterul poveştii îl captivase. Parcă ştiuse dintotdeauna că lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tărie. Sigur fiind că va pune întrebarea corectă, se adresă succint, dar cu blîndeţe, lui Draug-Rog.

- „Ce înseamnă <<în mare măsură>>, şi cum? “

- „Adică Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor avînd loc doar în nopţile cu lună plină. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de conştiinţa omului din interior. Mai simplu spus, latura umană va pune stăpînire pe cea întunecată a animalului salbatic. “

O urmă de mister străbătu ochii lupului. Era fericită să împărtăşească marele secret aflat abia în negura morţii.

- „Leacul îl vei găsi aici, în această încăpere săpată în stîncă, sub o piatră de lună ce nu-şi are locul în întunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvînt magic, pentru că descîntecul e rostit de sute de ani de freamătul copacilor. “

Vlah tresări. Niciodată nu a înţeles cît de ad literam era expresia „limba străveche a Mării de Copaci“.

- „Mergi repede! Salvează-mi fetele! “

- „Încă ceva! De ce eu? “, întrebă Vlah nedumerit. „De ce ai venit în visul meu? “

- „Simplu! Prin tine curge acum sîngele meu. Doctorul ce te îngrijeşte face teste pe oameni folosind sîngele prelevat din trupul meu muribund. Stai liniştit! Nu vei deveni Lup Argintiu, rănile ţi s-au vindecat miraculos. “

Draug-Rog, aproape că zîmbi.
- „Trezeşte-te acum, sătenii au omorît vrăjitoarea cu chip de lynx ce era vinovată de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi în siguranţă! “

Ultima parte a ce auzi se temea că înţelesese greşit. Un lynx? Vrăjitoare? Doamne, în ce lume trăia!
Cînd deschise ochii, lumina puternică îl orbi dar se forţă să privească în jur, clipind des şi mărunt. Adora îl ţinea strîns de mînă, cu feţişoara ei rotundă şi gingaşă adormită pe marginea patului de spital. Nu putea să nu se gîndească la cît de mult o iubea. Se ridică uşor, surprins că nu simţea nici cea mai mică durere.

Îşi trase mîna aproape de piept şi îşi verifică corpul. Nu vedea nici o vînătaie, nimic. Scoase perfuzia şi se ridică în picioare. Îşi căută hainele şi le îmbrăcă repede. Apoi se apropie uşor de iubita lui şi o sărută drăgăstos pe frunte. Luă o felicitare de pe noptieră, primită, se pare, în timp ce era inconştient, de la un coleg de antrenament. O întoarse pe spate şi cu pixul legat de fişa sa medicală, scrise cîteva rînduri fără a ţine cont de caligrafiere. Plasă felicitarea în mîna Adorei şi fără a mai ezita, ieşi din salon. Ştia exact unde trebuie să meargă.

*
GeRul era mai fericit decît fusese toată viaţa lui. La picioarele lui zăcea trupul neînsufleţit al coşmarului său. O bătrînă zbîrcită, cu pielea vineţiu-gălbuie, era întinsă pe jos străpunsă de zeci de săgeţi şi cu un topor înfipt în moalele capului. Gata cu crimele, cu sîngele nevinovat vărsat în van. Draug-Rog încercase să se disculpe în faţa lui, dar niciodată nu o crezuse. O dezamăgise. Se simţea vinovat, dar şi mîndru că răzbunase moartea iubirii vieţii lui.

*
Adora simţi mişcare în jurul ei şi se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de lîngă ea. Sări speriată de pe scaun, şi atunci îi căzu din mînă o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil scris pe spate.

„Dragostea mea, ştiu cum să rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Ştiu că pare că aş vorbi în dodii, dar trebuie să ai încredere în mine. Mîine te vei bucura de o nouă viaţă.
Te iubesc! “

Avea încredere în el şi oricît de fantastic părea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie că fantasticul există. Dragul de Vlah! Poate că totuşi îi va da o şansă.


.......

Sfîrşit.

Iarna Lupului Alb (9)

 Capitolul IX: Dragobete (de Andrei alias ardei9)

   Ajuns în vîrful muntelui, se opri. Liniştea mormîntală ce se aşternuse peste Marea de Copaci era tulburată doar de bătăile inimii ce îi ieşea din piept. Legănarea crengilor, freamătul frunzelor, murmurul izvoarelor, mîngîierea vântului, aromele de răşină, apropierea de El … îmbinate armonios cu amintirile vremurilor de odinioară, îi intrase direct în creier … îl paralizase.

Se oprise exact la marginea Hăului Negru. Privirea îi era îndreptată în jos, gîndurile îi erau departe … amintirile, iarăşi îl duseră spre evenimentele de mult trecute.

Venise timpul să-şi răspundă la întrebările ce-l frămîntau. Doar după discuţia cu El îşi va putea găsi pacea sufletească.
Ştia că moartea lupoaicei Draug-Rog, petrecută în braţele sale, nu putea curma Blestemul. Sacrificarea iubitei a fost justificată?
Ştia că Adora va prelua supraputerile mamei sale. Oare este suficient de matură pentru a înţelege şi mînui puterile date de străbuni?
Ştia că dragostea lui Vlah nu va putea fi răsplătită cu reciprocitate. A meritat să-i păstreze viaţa?
Ştia că este ultimul dintre Stăpînii Muntelui Albastru, cel înconjurat de Marea de Copaci. A venit timpul să comute translatorul galactic şi să raporteze încheierea misiunii?

 Astăzi va fi necesar să formuleze răspunsuri la întrebările ce-l frămîntă. A venit Ziua Judecăţii. 24 Făurar, unica zi din an în care va putea vorbi cu El.

După cîteva nopţi nedormite, în care îşi făcuse zeci de planuri asupra raportului necesar a fi prezentat, în special asupra recomandărilor legate de viitorul Planetei Pămînt, încă nu era decis …
Pe parcursul celor peste 200 de ani a reuşit să se ataşeze de acest petic de pămînt plasat la marginea Universului, era dispus să le acorde pămîntenilor încă o şansă … în curînd totul va fi clar, au rămas clipe numărate … degetul s-a îndreptat spre butonul translatorului...

Iarna Lupului Alb (8)

  Capitolul VIII: Epifania (de Marius alias Maniu)

   Valea rîului era plină de grohotiş care îi îngreuna înaintarea. Picioarele alunecau pe pietrele instabile, pe muşchii de pe pietrele din albie şi pe noroiul de pe margini şi nu prea avea spor.
Deasupra, cînd avea timp să se uite pentru că drumul îl solicita mult şi trebuia să fie atent pe unde păşeşte, se vedea stînca muntelui şi, mai sus, pătura albă de ceaţă ce îl înconjura.

Era o ceaţă deasă dar albă, pufoasă, ca puful de păpădie ce parcă înconjura ca o plapumă stînca muntelui.
Ici şi colo brazii se pierdeau în ceaţă, lăsînd să se vadă doar rădăcinile sau trunchiurile, pe cîtă vreme vîrfurile lor erau ascunse, ca şi cum s-ar fi cuibărit în norii de ceaţă, să îşi găsească linişte şi culcuş.

În pădure parcă totul era adormit. Nici o mişcare, şi parcă şi vîntul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
De undeva s-a auzit totuşi un foşnet şi el şi-a ciulit urechile, să audă mai bine. S-a oprit în loc, pentru că pietrele ce îi tot lunecau sub picioare făceau gălăgie şi nu putea să îşi dea seama dacă ceva se mişca în jurul lui.
Ce ar fi putut să fie, totuşi ? Ce ar fi putut să îl mai sperie ?

Porni mai departe şi în scurt timp începuse deja să urce pieptiş pe munte.
Se agăţa de crengile copacilor, de rădăcini, de orice bucată de stîncă mai răsărită, pentru că urcuşul era greu şi pieptiş.
După o vreme dădu de un luminiş şi, de acolo, putu să vadă jos, valea învolburată cu apă cristalină, înspumată.
Îşi trase sufletul o vreme şi apucă mai departe, să urce. Mai sus, tot mai sus !

Intră printre vălătucii de ceaţă şi nu mai vedea nimic. Abia mai zărea unde calcă.
Umezeala din aer îi inundă nările, îi umezi tot trupul şi îi dădu senzaţia de lacrimi în ochi. Parcă era într-o poveste şi se aştepta de la o clipă la alta să vadă zîne sau solomoniţi, vulturi aurii sau dragoni negri, hiare sau îngeri.

Merse aşa mai departe pînă cînd ceaţa începu să se risipească şi văzu razele soarelui. Îi cădeau pe faţă şi îl încălzeau şi era aşa de bine să îl regăsească pe Moş Soare după atîta umezeală şi întuneric.
Se mai odihni o vreme şi se bucură de lumină şi căldură. Acum nu se mai vedea nimic din lumea de jos şi toate spaimele şi fantasmele din vale sau din pădurea de ceaţă parcă dispăruseră prin minune.
Apoi porni, iar, pieptiş, mai departe.

Deja se zărea vîrful muntelui şi îşi făcu curaj şi îşi adună puterile ca să meargă mai departe.
Simţea că îl copleşeşte o căldură moale şi îmbietoare şi s-ar fi culcat acolo, pe loc, legănat de lumina şi căldura lui Moş Soare, dar ştia că trebuie să meargă mai departe, şi mai departe, pînă la capăt, pînă în vîrf.
Nu îşi mai aducea aminte de ce, nici măcar ce îl adusese aici, la poalele muntelui, nici dacă fusese singur sau cu altcineva.
Acum era numai el şi muntele, vîrful lui, unde ştia că trebuie să ajungă.

Încet, Moş Soare începuse să coboare pe cer şi, odată se trezi că e iar în întuneric, iar în frig şi parcă şi umezeala începu să fie mai prezentă.
Văzu aburii pe care îi scotea pe nări cînd respira şi asta îi aminti de pădurea de ceaţă, de fantasmele de acolo.
Trebuia să se grăbească, altfel întunericul va pune stăpînire pe munte şi, atunci, ştia asta, el ar fi ratat. Nimic nu ar mai fi avut rost dacă nu reuşea să ajungă în vîrf.
Aşa că păşi şi mai hotărît înainte, mai grăbit.

Moş Soare deja nu se mai vedea şi cele cîteva crîmpeie de lumină ce mai luceau pe stîncile muntelui păreau a păli şi ele.
Tocmai atunci, cînd părea că totul a fost şi va fi fost zadarnic, cînd Moş Soare parcă îşi închidea genele peste ultimul pisc pentru a lăsa întunericul să cuprindă lumea, atunci îl văzu pe El.
Stătea falnic, chiar în vîrful muntelui, drept şi semeţ, parcă un simbol al unui capăt de drum, al tuturor drumurilor.
Blana lui albă stralucea în ultimele raze ale apusului şi părea să fie de foc. Un foc alb, strălucitor, hipnotic.

Urletul lui sfîşie liniştea muntelui şi îşi găsi răspunsul în mii de alte urlete ce umplură văile muntelui.
Simţea în nări mirosuri parcă uitate, ochii lui deschişi vedeau imagini şi chipuri pe care le ştia cunoscute şi dragi, dar care parcă erau departe, foarte departe.

Merse mai departe şi se apropie tot mai mult de El.
Acum îl vedea tot mai bine, îi vedea ochii albaştri, aburul respiraţiei lui şi, în curînd fu lângă El.
Îşi aplecă adînc capul în faţa strămoşului şi îl privi apoi în ochi, golit de orice altceva.
Nu mai cunoştea nici un sentiment, nici ură, nici bucurie, nu mai avea nici un gînd. Totul parcă se topea în albul strămoşului, şi ştiu atunci că drumul său nu a fost în van, că a găsit ceea ce venise să caute şi că, acum, era împlinit.

Putea să şi moară acum, oricum nu ar mai fi simţit nimic.
În sfîrşit era iarăşi întreg, mai întreg ca niciodată în viaţa lui, care nici nu mai conta.
Găsise ceea ce nici nu îşi imaginase pînă acum, găsise pacea sufletului său, deşi nici nu mai ştia ce dureri cunoscuse pînă atunci.
Oricum, nimic nu mai conta. Era acolo, doar el şi strămoşul său.
Se găsise pe Sine.

Iarna Lupului Alb (7)

  Capitolul VII: Experimentul (de Gabi alias Lady Indra)

 Într-un tîrziu simţurile îi reveniră... Întredeschise ochii cu multă grijă... Chiar şi aşa, întunericul profund îl înconjură şi-l pătrunse...
Nici un sunet nu se auzea... Nici o mişcare... Nici măcar vîntul... Nici un miros...
Nici un miros???
Întreaga lui viaţă era formată preponderent din mirosuri...
Mirosul sîngelui proaspăt şiroind din rănile lui sau ale victimelor lui... Mirosul mamei, Draug-Rog... Mirosul tatălui, GeRul... Mirosul Adorei... Mirosul Gherganei... Toate...
Acum nu mai simţea nimic din toate astea. Parcă îi era greu măcar să-şi amintească de ele. Parcă totul dispăruse în neant...
Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa...
_________________________________

Simţurile îi reveniră după un timp...
Încercă din nou să deschidă ochii, dar lumina albă, intensă, îl făcu să clipească iute, pînă se obişnui cu ea. Încet, începu să distingă detaliile, culorile, formele...
Patul alb, imaculat, pereţii albi, televizorul atîrnat, parcă nefiresc, pe un suport pe peretele din faţa... Patului? Realiză că era întins, acoperit, şi o mulţime de fire şi tuburi îl conectau la cîteva aparate ale căror luminiţe pîlpîiau regulat...
Apoi, o văzu pe EA... Adora... aşezată pe un scăunel, lîngă patul lui, aplecată, respirînd regulat, într-un somn uşor, plin de griji. Mîna ei era aşezată delicat peste a lui. Mişcă uşor degetul arătător şi avu nevoie de un efort considerabil pentru asta. Dar rezultatul a venit imediat.
Adora tresări, ridică capul, faţa i se lumină şi o bucurie fără margini i se putea citi în privire.
- „Dragul meu... ţi-ai revenit... “
Încercă din nou să mişte mîna, dar o durere sfâşietoare îl străbătu prin tot corpul. Parcă înţelegînd, Adora îi strînse uşor mîna.
- „Nu fă nici o mişcare. Nu fă nici un efort. Mă auzi? Poţi vorbi? “
- „Da... “
- „Dumnezeule! Am crezut că te pierd. “
- „Unde sîntem? “
- „La spital. Oamenii te-au găsit în Poiană, rănit, plin de sînge... Ai avut mare noroc că era şi un medic printre ei. Te-au căutat mai bine de trei zile şi trei nopţi. Dar, lasă... Întîi să-ţi revii, apoi vom vorbi despre toate care s-au întîmplat. Odihneşte-te. Eu voi fi aici, lîngă tine. Eşti în siguranţă. “
Privirile ei calde, strîngerea uşoară de mînă îi induceau o stare de linişte care îl făcu să cadă într-un somn profund, odihnitor...
Chiar înainte de a adormi, cu ultimele străfulgerări de cunoştinţă i se păru că vede apropiindu-se o umbră cenuşie, enormă, avînd forma unul lup...

LUP? OM?

Adora....!!!

Culorile Amurgului nesfîrşit puseră din nou stăpînire pe toate cele ce formau Muntele Fără de Vîrf, Marea de Copaci, Hăul Negru, rochia neagră cu bentiţa mov, acum sfîşiată, rujul roşu-aprins sfărîmat între pietre, oamenii, lupii...
................

- „Doctore, am senzaţia că încerci să mă prosteşti. De fapt, experimentul dumitale se dovedeşte a fi un eşec. ADN-ul lupului şi al omului nu sunt compatibile. Atît. “
- „Dar... “
- „Cîte milioane de dolari mai trebuie să cheltuiesc cu „aventura“ asta pînă cînd ai să înţelegi şi dumneata? În afară de faptul că subiecţii dumitale „dispar“ nu se ştie unde, dar întotdeauna apar aproape morţi, de avem nevoie de toată ştiinţa şi tehnica disponibilă pentru ai ţine în viaţă... “
- „Dar, aţi observat şi dumneavoastră. Au o viteză de regenerare a rănilor, absolut fabuloasă. Nimeni nu a mai văzut aşa ceva. Dacă... “
- „Nici un dacă. Eşti încăpăţînat ca un catîr, dar ai cumva dreptate. Bine! Mai facem o încercare. Ai trei zile la dispoziţie să afli unde şi cum dispar şi apar atît de misterios „pacienţii“ dumitale. Dacă nu ai un răspuns clar şi concis în trei zile, închid proiectul. Gata! Nici un ban în plus. Clar? Trei zile... “

Iarna Lupului Alb(6)

  Capitolul VI: Visul (de Mircea alias MDreams)

  Amurgul s-a lăsat pe nesimţite...

Din ascunziş a sărit un pui de lup flămînd şi slab care căzuse în ţinta omului cu cîteva clipe în urmă... rănit în pîntec, plin de sînge, se zvîrcolea pe jos cu un urlet înăbuşit...

Cînd a deschis ochii a dat de privirea îngrijorată a unui copil. Nu-şi amintea prea multe, doar rana care încă sîngera îi servea drept dovadă că i s-a întîmplat ceva groaznic... Iarăşi căzuse în neştire. Şi-a revenit spre dimineaţă după ce băiatul îi administrase cîteva leacuri strămoşeşti. Acum, se simţea mai bine, mai ales că copilul îl hrănise şi avu’ atîta grijă de el.

Peste o săptămînă puiul de lup era bine... ba mai mult prinse la puteri şi se zbenguia cu băiatul, care între timp îl îndrăgise atît de mult. Dar această prietenie nu a durat mult...

Înţelepţii satului din care făcea parte băiatul au decis că puiul de lup provoacă dezechilibru naturii. Astfel au luat hotărîrea ca puiul de lup să fie dus cît mai departe...

În dimineaţa următoare puiul a fost dus în pădure. Cu cît se depărta puiul de lup, cu atît scotea un urlet mai strident... mai desluşit, încît la ecoul lui liniştea pădurii fusese curmată ...

- „Vlah, Vlaaaah... “
- „Mamă? “
- „Totul o să fie bine, băiatul mamei, totul va fi bine! “
- „Mamă... lupii, ei nu... “
Şi leşină din nou.

Iarna Lupului Alb(5)

   Capitolul V: Somn (de Sir Gogu)

 
 GeRul alergă orbeşte către trupul nemişcat al băiatului în timp ce surorile începură un dans ameninţător. „Prea multă vărsare de sînge azi“, gîndi şi îşi plimbă degetele de la un buzunar la altul. Apucă apoi cîteva fire de praf auriu şi-l aruncă asupra luminişului cîntînd cu vocea foşnetului frunzei un cuvînt în limba străveche a Mării de Copaci. În liniştea ce s-a lăsat, bărbatul privi în jur şi ascultă cu atenţie sunetul fad al respiraţiei celor trei. Oftînd, se ridică şi începu să-şi săvîrşească lucrarea.

În vremuri de demult, pe cînd oamenii şi lupii umblau deopotrivă, în adîncul Mării de Copaci îşi avea sălaşul un trib atît de retras şi misterios încît mulţi puneau la îndoială însăşi existenţa sa. Unii îi numeau spirite şi le căutau îndrumarea prin rugăciuni, unii îi numeau demoni şi purtau amulete şi desene pe piele pentru a-i ţine departe. Ei erau păstrătorii echilibrului şi legendele spuneau că puteau să ia şi formă de lup, şi formă de om. Erau un trib paşnic, iar cunoştinţele acumulate şi transmise din tată în fiu pe parcursul a sute de generaţii puteau trece cu uşurinţă drept magie.

GeRul era ultimul dintre ei.

Cu două sute de cicluri în urmă, pămînturile pe care le îngrijeau au fost atacate în toiul nopţii. Bărbatul încă mai avea coşmaruri cu ochi de pisică ce îl vînau necontenit în cele mai retrase ascunzători şi încercau să-i zgîrie adînc pieptul. Cu şapte cicluri în urmă, însă, vînătoarea s-a oprit, iar GeRul a înţeles că urmăritorilor nu le păsa dacă trăieşte sau moare. A înţeles atunci că el e ultimul din tribul său şi că nu mai există nici o urmă de speranţă.

Oftă din nou, legînd strîns rănile lui Vlah. Plînse în timp ce punea ierburi tămăduitoare pe piciorul Adorei şi se încruntă privind cicatricea Gherganei. Săltă cu greu trupul adormit al lui Vlah pe umăr şi porni cu pas grăbit către sat. În spatele său, două trupuri adormite zăceau în luminiş.

„Timpul va rezolva totul. La răsărit, cînd cele două surori se vor trezi, toate vor fi descîlcite ca la Începuturi“, gîndi şi-şi mîngîie pieptul încercînd să aline focurile ce i se zbăteau necontenit în cuşca devenită deodata mult prea mică a inimii.

Iarna Lupului Alb(4)

  Capitolul IV: În Luminiş (de Radu alias Mentalist de Bucovina)

Pe poteca îngustă, plină de cioturi, razele Sfîntului Glob se jucau alergîndu-se de o parte şi de alta, fără să ia în seamă trecătorii. Trilurile, la început sfioase, acum făceau să trepideze frunzele Mării de Copaci, denotînd victoria luminii asupra întunericului a cîta oară...
Adora nu prididea nici o fărîmă de energie, umblînd repede, cu mişcări precise pe poteca întortocheată. Ştia drumul, mai fusese de atîtea ori printre miile de copaci, spre Bolta Rece, peştera unde se născuse. Amintirile îi erau şterse, doar pe piele mai simţea suflul cald, plin de dragoste maternă neţărmurită al Draug-Rogei. În nări în schimb, îi rămăsese mirosul puternic, de esenţă de stejar, al tatălui ei, GeRul, care o ocrotise din prima iarnă, acea blestemată iarnă, în care o parte din ea murise...
Gîndurile care îi umbriseră fruntea se spulberară odată cu ieşirea de pe potecă. După două zade înzorzonate cu licheni, se ivi luminişul. Mirosurile se înmulţiră exponenţial, dîndu-i semnale tulburătoare. Simţi, înainte de-al fi văzut, pe Vifor în agonie, luptîndu-se cu îngerii lui care vroiau să-l ia pe tărîmurile Elysiumului, pe cîmpurile veşnic verzi.
Apoi simţurile îi fură inundate de apropierea fiinţei iubite. Vlah se zbătea între viaţă şi moarte, luptînd cu demonii fierbinţi ce-i încleştau gura, cu gheizerele sîngerînde ce-i împrospătau culorile vii pe piept, pe faţă, pe mîini...

*

Coborîşul pe costişă era dificil, dar picioarele-i mergeau singure, ştiind dinainte fiecare pas. Băutura îi dispăruse din cap odată cu declicul ce îl stîrnise de la început. Ieşise din bodegă ca ars, printre sudalmele sătenilor abţiguiţi, se urcase ca o nălucă pe Val-Vîrtej şi-l alergase pînă căzuse într-o rîpă, plin de spume şi cu răsuflarea tăiată.
Acum mergea cu pasul sigur, ocolind din reflex capcanele perfide din văioage, scurtînd cît putea drumul. Toată fiinţa îl ducea către luminiş, locul de la capătul Hăului Negru unde se întîmplase totul...

*

Ghergana îl mirosi încă o dată pe voinicul căzut într-o baltă de sînge. Foamea i se spulberă instant, lucru care nu i se mai întîmplase niciodată. Toate instinctele îi explodară şi-i transmiteau alerte succesive care o puneau în gardă, la fel ca în noaptea cînd se revoltase împotriva lui Alfa. Era pînă la urmă, fiica Draug-Rogei şi asta se văzuse cînd amîndoi scăpară ca printr-o minune doar cu cîteva răni din acea confruntare...

*

GeRul se prăvăli dintr-o săritură peste ultimele buturugi, şi dînd la o parte desişul intră în poiană...

Adora sări încordată la maxim în mijlocul luminii, hotărîtă să nu dea un pas înapoi. Din gestul brusc, în urma ei căzu şi se sfărîmă de-o piatră obiectul ce-l luase în ultima clipă din casă, rujul roşu-aprins...

Lîngă trupul cald, puternic al lui Vlah stătea, cu colţii de un alb-orbitor la iveală şi cu cicatricea deasupra ochiului stîng vineţie şi proeminentă, Ghergana, sora ei vitregă...

Cînd...

Iarna Lupului Alb(3)

   Capitolul III: Mîrtanul (de Dragoş alias Dragos1976)

Nu înţelese îndeajuns ce era cu blestemul şi nici de ce oamenii ţinuseră morţiş să o omoare pe Draug-Rog. Îşi înţepenise mîinile pe stacană şi nu îi mai dădea drumul. Hangiul trecea de fiecare dată cînd o vedea goală şi îi turna fără să îi zică nimic. Lichidul era de provenienţă incertă, însă se simţea alcoolul. Şi asta era cel mai important pentru el. Să simtă ceva. Ochii vineţii erau pierduţi în gol, iar mîinile masau stacana. Din cînd în cînd se crea un „tic nervos“, cînd mîna ridica stacana ca o macara şi proiecta lichidul către gură. Era ca un ornament mecanic uman pentru ceasul satului. La un anumit timp, ştiut doar de rotiţele şi piuliţele interioare, mai presus de conştient, corpul cerea combustibilul pentru înceţoşarea amintirilor.

- „La dracu’, cu toţi!“, scrîşni printre dinţi, îndeajuns de tare însă pentru a trezi din lîncezeală cîţiva comeseni. Tresări auzindu-şi glasul tocit. Se simţi îmbătrînit, şi-atunci simţi nevoia să-şi mîngîie cicatricea de deasupra ochiului. „La dracu’, cu toţii!“ îşi repetă în gînd. Şi se simţi mai uşurat, cumva, că-i dăduse pe mîna stăpînului întunericului pe toţi sătenii. Gîndurile însă îl năvăliră din nou şi-atunci simţi stacana la buze. Poate, poate, de data aceasta îi va găsi drumul spre uitare.

............................................................................

- „Hei, unde fugi zvăpăucule?!“
O coamă întunecată sub care se ascundeau două smaralde de ochi inteligenţi şi-un corp de „mîrtan“ tînăr, după cum îl poreclea Cel Bătrîn, bine construit, se opri din fugă în faţa Mamei. Vlah o înveli cu privirea şi-o sărută pe frunte:
- „La poalele Muntelui fără Vîrf, mamă. La antrenament! Mă aşteaptă toţi!“
Mama, îl strînse cu totul în braţe, vrînd parcă să nu-i mai dea drumul. „Doamne, ce-a crescut!!“, îşi spuse. „E cel mai viteaz, frumos şi deştept din tot satul. Doamne, şi cît îl mai iubesc!! Ţine-mi-l în viaţă cît mai mult, Doamne!!“, continuă Mama pentru sine, în timp ce mîinile încercau să-l cuprindă cît mai mult pe Vlah.
- „Fugi, băiatul mamii, fugi. Şi ai grijă de tine!!“
Deja, de la prima vorbă a Mamei, se şi afla pe Vifor şi îi dădea pinteni. Nici nu terminase femeia de vorbit, că Vlah se şi afla în afara satului, în drum spre Marea de Copaci. În urma lui, tot satul rămase, pentru cîteva clipe, cufundat într-o ceaţă de praf, ce cauză cîteva vorbe de duh cu ţintă precisă. Nu auzi niciuna, şi, de data asta, chiar dacă ar fi auzit, nu i-ar fi păsat nici cît negru sub unghie.

Azi era ziua a 7-a. Nu avea antrenamente. „Nici nu s-a prins“, îşi zise, şi zîmbi. „Off, săraca mamă. Dacă ar şti!! Dacă ar şti!!“...şi parcă începu să-i pară rău. Vifor simţi apăsarea stăpînului şi încercă să-i facă pe plac, încetinind.
- „Hai, Vifore, nu am timp de asta!! Mă grăbesc!! Iartă-mă!! Doar eu lîncezesc acum, m-auzi?!“ şi-l mîngîie pe coamă, în timp ce călcîiele împinseră un pic pintenii în pielea aburindă a calului. „Mi-e dor de Adora“, îşi zise şi, în acelaşi timp, îi trecură prin cap cele întîmplate cu o săptămînă în urmă. „Nu trebuia să mă las păcălit aşa de uşor de Mornor. Dar am promis, am promis. Tata m-a învăţat să îmi respect cuvîntul dat, orice ar fi“. Îşi strînse instinctiv mînerul sabiei, ce îi atîrna pe lîngă picior. Nu o folosise, pînă acum decît în lupte de antrenament şi, oricîţi pusese la pămînt, se simţea cu totul altfel o luptă de antrenament faţă de una adevărată.

- „Al dracu’, mucea, întîrzie!! Dacă nu vine deloc, îi trec toată familia prin foc şi sabie.“
Un roşcovan imens, cu piept ca două scuturi şi mîini ca doi drugi de fier, înalt cît Muntele fără Vîrf. Mai pe scurt, Mornor. Căpetenia vecinilor Satului. Pentru că venise mult mai devreme, pentru a nu amorţi făcea exerciţii.
În mijlocul exerciţiilor îl prinse şi Vlah. Îl studiase de la depărtare cum îşi rotea sabia şi toporişca şi cum făcea genoflexiuni cu butucul acela imens în spate. „Sper să-mi iasă“, şi, un pic, îl trecură fiorii pe şira spinării. În ce dracu’ se băgase?!! Din atîtea fete, tocmai pe Adora trebui să o invite la dans. Dacă ar fi ştiut că e logodnica lui nu ar fi luat-o în seama. „E, pe dracu’!! Tot ai fi invitat-o!“ Rîse către sine, însă lăsă să i se lăbărţească pe faţă cu totul, înainte să îşi salute oponentul.
- „Rîzi tu Vlahe acum!! Vedem dacă mai rîzi la urmă!!“, îi zise Mornor şi se şi repezi către Vlah.
Pădurea încremeni. Muntele îşi începu căutările unui nou vîrf. Vîntul îşi oprise respiraţia. Tot ce puteai auzi era scrîşnetul armelor, icnetele şi înjurăturile celor doi.

…………………………………………………………………………………………

Era ora mesei. Oamenii nu veneau în pădure azi. Şi-acum se înserase cu totul. Îşi ridică botul în aer şi îi mirosi a sînge proaspăt.
Fugise din haită de-un an. Îi era mai greu singură, dar nu simţea nevoia de ai ei. Amintire îi era cicatricea de deasupra ochiului stîng. Un pic mai mult şi ghiara masculului Alfa ar fi lăsat-o fără ochi. Fusese, oricum, ultima lui greşeală.
Mîrîi satisfăcută pentru sine şi-o porni prin ceaţa pădurii. Ciuli urechile la fiecare mişcare, iar radarul nasului îi spunea la ce să se aştepte. Sîngele proaspăt îi invada şi mai mult nările, făcînd-o să saliveze abundent. Se enervă. Nu mai mîncase de cîteva zile bune, dar asta nu însemna că nu trebuie să se controleze. Orice clipă de neatenţie ar putea-o costa. Draug-Rog era un nume între lupi, şi-aşa trebuia să şi rămînă.
Nechezatul unui cal o făcu să fie şi mai alertă. Se lăsă pe burtă, şi-ncepu să se tîrască către zgomot şi miros. Apropiindu-se de luminiş, văzu calul. Se simţeau unul pe celălalt, iar tremuratul avea traduceri diferite de la un animal la altul. Dacă ar fi fost cu un an mai tînără ar fi sărit deja la atac. Timpul o făcuse mai înţeleaptă. În nări îi veni încă un miros de sînge. Se opri din tîrîit şi aşteptă.

Calul necheza şi tremura. Mişcă piciorul drept din faţă, scurmînd pămîntul din jurul omului. Îşi lăsase capul pe faţa acestuia şi-l linse. „Trezeşte-te!! Încalecă-mă!!“ Nu îl mai ţineau puterile. Fusese rănit destul de grav, iar sîngele îi şiroia pe crupă. „Stăpînul meu drag, stăpînul meu drag!!“ Încercase tot ce putuse. Picioarele din spate nu îl mai ţineau. Se lăsă încet pe ele şi-apoi se prăvăli lângă om. Ce-ar mai fi alergat… şi zvîcni din picioare. Un ultim efort... înainte să galopeze pentru o eternitate...

Ţîşni, flămîndă, din ascunzătoare. Se apropie de fiecare în parte şi îi mirosi cu atenţie. Avea în faţă mîncare pentru cîteva zile bune. Deodată, omul se mişcă şi se întoarse cu faţa către lună. Doi ochi de smarald şi-o cicatrice urîtă deasupra ochilor, în special pe partea stîngă, luceau acum sub lumina lunii.
Se apropie şi începu să-l mişte cu vîrful botului. „Mama, Adora…“, gîlgîi omul şi leşină.

Iarna Lupului Alb(2)

Capitolul II: Răzbunarea atrage după sine răzbunare (de Carolina Dodon)

Trecuseră 7 ani de atunci, 7 ani de la noaptea cu miros de moarte, 7 ani de singurătate şi dorinţă de răzbunare. E plină lumea de mistere, e plină de magie.

„I wanna be loved by yooou...“ fredona în timp ce îşi aranja părul lung pînă la umeri, rebel, de culoarea cafelei.

În faţa oglinzii mari, cu gravură neagră în loc de ramă şi un trandafir uscat, agăţat în colţul stîng, clipea senzual admirîndu-şi ţinuta. Rochia neagră, scurtă exact atît cît să provoace prin decenţa falsă pe care o inspira, cu bentiţă mov care-i încadra sînii tineri, sfidători, valorificîndu-le feminitatea, o făcea dulce şi fascinantă, cu un strop excitant de nebunie.

Avea o putere aproape magică de a fura raţiuni şi sentimente, pe care o adora, fiind conştientă de acest atu. Aşa lupta ea.

Nu eşua niciodată; de fapt, nici măcar nu percepea ideea că ar putea fi supusă de un bărbat, îmblînzită, furată din sălbăticia ei dementă - căci anume acesta era misterul ei, era lup.

O apăsare uşoară a clanţei...

- „Ai venit devreme“, spuse ea, privindu-l distrată, iar vocea sunase jucăuş şi îmbietor.
- „E timpul“, răspunse bărbatul, care nu era om, era altceva.

Clipi nemulţumită de un detaliu supărător, pe care nu-l indentificase încă; i se părea că arată...comun (iar acest fapt o supăra mereu).

Ochii mari, plini de trăiri şi pasiune, coloraţi într-un chihlimbar de acuarelă, căutau să găsească acel detaliu care o arunca în banal, şi într-o fracţiune de secundă chipul i se destinse, iar mîinile subţiri şi elegante se întinseră spre rujul de pe noptieră.

În timp ce adăuga acel strop de artificialitate colorată în sângeriu (culoarea care i se asocia cu moartea mamei sale), ochii ei se aprinseră, străluceau de dorinţa de-a vîna şi de a se răzbuna pentru durerea provocată acolo, în Marea de Copaci.

Toţi avem un scop, o istorie, un secret.

Iarna Lupului Alb

"Internetul tîmpeşte"- idee preconcepută ce poate fi combătuta pe foarte multe căi. Acum, eu n-o să mă apuc să demontez această teorie. Nu, pur şi simplu am să las buchiile să vorbească...cuvintele aşternute de zece anonimi internauţi împrăştiaţi în diferite colţuri ale lumii( diferiţi ca vîrsta, cultură şi educaţie, provocaţi ad-hoc) concretizate în foiletonul ce va urma, sînt cea mai bună dovadă că internetul, folosit în limitele normalului, nu tîmpeste. Ba, din contră:)

Iarna Lupului Alb


Capitolul I: Iarna Lupului Alb (de GABI alias NoOnexRO)

Pentru oameni ea era Lupoaica Demon, Draug-Rog, cea care stăpînea Marea de Copaci de la poalele Muntelui Fără de Vîrf. Ea le aducea în sat moartea, răpindu-le vitele sau copiii. Ea era însăşi moartea. Plini de ură, oamenii au hotărît că totul se va sfîrşi pînă la răsăritul soarelui. Draug-Rog trebuia să moară.

De patru ore o hăituiau, dînd glas urii lor. Plecaseră douăzeci dintre cei mai viteji din sat, înarmaţi cu suliţe, arcuri, ciomege sau săbii. Şi şapte cîini mari, ca să nu-i piardă urma în Marea de Copaci. Soarele apusese deja şi Draug-Rog era încă în viaţă. Ba mai mult, reuşise să doboare trei bărbaţi şi doi cîini. Ura oamenilor se transforma încet în frică odată cu lăsarea întunericului dar ştiau, ştiau că dacă se vor întoarce acum, blestemul Lupoaicei Demon nu va mai putea fi rupt niciodată.

La lumina făcliilor, alergau fără să simtă frigul iernii sau oboseala orelor trecute. Alergau sperînd să fie liberi de moarte. Glasul lupoaicei s-a auzit încă o dată, acoperindu-le ţipetele. Părea un val ce îngheaţă totul măturînd Marea de Copaci de la un capăt la altul. Oamenii s-au privit unii pe alţii încercînd să-şi afle puterea împreună. Ceva nu era bine. Lupoaica făcuse o greşeală şi se îndrepta către Hăul Negru, singurul loc din care nu se mai putea întoarce.

Animalul stătea nemişcat avînd în spate Hăul Negru. Mîrîia către oamenii care se apropiau încet. Parcă ochii ei roşii şi colţii descoperiţi erau de ajuns să-i oprească. Blana ei albă era pătată de sîngele oamenilor şi cîinilor ce-şi găsiseră sfîrşitul în acea zi. Dar mai era pătată şi de propriul ei sînge. O săgeată se înfipsese adînc în coapsa ei dreaptă. Nu putea ţine piciorul în pămînt.

Un strigăt scurt şi o rafală de săgeţi se abătu înspre Lupoaică. Oamenii se temeau să se apropie mai mult. Încercau să o ucidă de la distanţă. Cîteva săgeţi au atins-o. Sîngele îngheţat din blana ei se amesteca cu sîngele proaspăt, fierbinte din rănile noi. Ar fi vrut să se arunce către oameni, sfîşiindu-i pînă ce va cădea moartă, dar ştia că nu mai are destulă putere în trup. S-a arcuit ridicîndu-şi capul şi a dat glas ultimului ei urlet către cer. Apoi s-a lăsat să alunece în Hăul Negru. Prăpastia din spatele ei a înghiţit-o într-o clipită. Nu vroia ca oamenii să-i vadă trupul mort.

Sus se auzeau chiotele oamenilor. Era ura şi bucuria lor. Rupseseră blestemul.

S-a prăbuşit parcă o eternitate. A izbit în cădere ramuri de copaci şi apoi pămîntul alb, tare, încălzindu-l cu sângele ei. Simţea viaţa cum i se scurge. Dar mai era ceva acolo. Un miros ciudat de om şi animal. O mînă puternică i s-a aşezat pe cap, mîngîind-o uşor. Un glas molcom i-a şoptit cîteva cuvinte făr’ de înţeles. Apoi a simţit îmbrăţişarea. Parcă omul vroia să o încălzească, să o protejeze. Dar nu, nu era om. Bărbatul era altceva. Lupoaica scînci uşor. Era în siguranţă. Apoi închise ochii. Pentru totdeauna.

Vînătorul se ridică în picioare. Îşi ridică capul către cer şi dădu glas morţii din faţa lui. Un urlet prelung ce a măturat Marea de Copaci de la un capăt la altul. Cînd ecoul s-a stins bărbatul a păşit în noapte pierzîndu-se printre copaci. Lupoaica murise pentru că undeva, într-o peşteră, un pui de lup alb scîncea. Lupoaica murise ca oamenii să nu-i caute puiul. Lupoaica murise ca puiul ei să trăiască. Bărbatul iuţi pasul. Trebuia să găsească peştera cît mai repede...