Oraşul Omenirii

Am citit undeva, nu mai ştiu unde, îmi aduc însaă foarte bine aminte încîntarea care m-a cuprins aflînd că românii se ocupă de un asemenea proiect grandios. Vor să construiască Oraşul Omenirii, un oras uriaş superb, numai din piatră şi marmură, în mijlocul căruia un turn înalt de 300 de metri va răspîndi idealul Progresului Uman. Fiecare artă, fiecare ştiinţă va avea acolo un bulevard impunător; în acest oraş nu vor exista fabrici şi nici cazărmi poliţieneşti nu vor fi, numai muzee, universităţi şi monumente comemorative. Casele, datorită ambiţiei arhitecţilor, vor fi construite cu cea mai mare rigoare artistică, fiecare piatră a străzilor şi fiecare cărămidă a caselor va fi o adevărată operă de artă. Va fi un oraş al nimănui şi al tuturor. Tot ceea ce în cursul dezvoltării spiritului uman se va dovedi valoros va fi adus aici, spre a dobîndi caracter de eternitate în acest oraş al Spiritului şi al Progresului.

Gîndul acesta înălţător m-a facut să plutesc într-o adevărată stare de extaz. Radiam de fericire. I-am scris degrabă o scrisoare prietenului meu, Omul Reconstruit, care îmi trimite din cînd în cind mesaje din viitor, rugîndu-l să mă anuţte cînd e gata Oraşul Omenirii şi dacă urmaşii mei vor putea dobîndi acolo drept de reşedinţă şi cetăţenie.Drept răspuns, Omul Reconstruit mi-a trimis două extrase din ziarele viitorului. Amîndouă cuprind cîte un articol însufleţit, în care se vorbeşte cu încîntare despre acest Oraş, aşa cum urmează aci mai jos:

Septembrie 2009, ziarul" Roz":

" ...Astăzi a fost , în sfîrsit, inaugrat, în cadrul unei grandioase festivităţi, Oraşul Omenirii. Pe Turnul Progresului fluturau 30 de drapele, toate fiind opere de artă realizate de 30 de pictori de renume mondial. Cînd a început să sune clopotul de sticlă şi porţile oraşului s-au deschis, mulţimea îmbracată în straie de sărbătoare a inundat străzile şi, cuprinsă de însufleţire şi uimire, a admirat rînd pe rînd somptuozitatea bulevardelor, Palatul Artelor Plastice, Căminul Artiştilor, Universitatea Ştiinţelor şi Academia Experienţelor etc. Ordinea pe străzi era menţinută de studenţi voluntari, iar profesori şi specialişti de toate naţiile călăuzeau mulţimea curioasă...
Atmosfera solemnă a fost tulburată de un singur incident neplăcut, la Palatul Concordiei, cînd ambasadorul belgian a călcat-o pe rochie pe Prinţesa Luxemburgului , dar totul s-a încheiat cu un dans de împăciuire."

Din al doilea articol care v-a apărea prin octombrie 2012 in "Foaia Cenusie" vom reproduce un singur pasaj:

"...Minunata şi marea campanie a ajuns la punctul ei final: glorioasele noastre oştiri au repurtat astăzi o victorie decisivă asupra trupelor trădătoare. În inima fiecărui patriot arde astăzi cu fîlfîiri puternice flacăra bucuriei triumfătoare: glorioşii şi vitejii plăieşi , sfidînd moartea, au spălat cu sînge şi lacrimi drapelul nostru redîndu-i strălucirea de altădată! Pentru naţiunea noastră este o zi în care se sărbătoreşte sărbătoarea!

Astă-seară la orele 6 Generalul Intrepid a reuşit să distrugă definitiv forţele concentrate ale generalului Sîcîilă, zădărnicind astfel toate operaţiunile de război. Ştim că duJmanii au pătruns în Oraşul Omenirii ocupînd poziţii de apărare( nici nu le-a fost greu, oraşul neavînd nici măcar trupe de garnizoană)! După pregătiri intense, gloriosul nostru General a început asediul oraşului spre a alunga, întru gloria naţiunii noastre, pe ticăloşii şi ordinarii invadatori!

Marele Asediu a început în zori; duJmanul s-a apărat cu disperare, dar bravii noştri răzeşi, sfidînd cu eroism moartea, au înaintat şi au distrus cu grenadele lor Zidurile, apoi, printr-un atac îndîrjit la baionetă au ocupat Palatul Poeţilor. Pe care l-au transformat în fortăreaţă! După care au sărbătorit !

De aici forţele noastre au avut posibilitatea să bombardeze în mod confortabil Marele Turn din centrul Oraşului, în care se pitiseră cîinii de duJmani. Bravii noştri soldaţi au reuşit prin tirul lor să dărîme Turnul în numai două ore( o adevărată performanţă dacă stăm să ne gîndim că a fost construit în cîţiva ani), după care, cu pierderi mari omeneşti dar cu un curaj sporit, au atacat ce-a mai rămas din armata inamică ascunsă în clădirea Universităţii. Au distrus întreaga clădire şi au capturat 30 de vagoane de mămăligă, care le place atît de mult bravilor noştri soldaţi, astfel că au putut să sărbătorească sărbătoarea sărbătorind cum se cuvine!

La ora şase întregul oraş zăcea în ruine... duJmanul bătut şi umilit se retrage cu coada-ntre picioare. Străzile oraşului sînt acoperite cu cadavre, dar pe acoperişul unei case dărîmate flutură drapelul nostru.
Generalul Intrepid a adresat trupelor următoarea cuvîntare:
-E sărbătoare! Nţtiunea noastră a dat din nou dovadă ca, înfruntînd moartea, mamele noastre nasc cei mai viteji soldaţi, al căror eroism patriotic este un rîu în umbra căruia se ascund cutremuraţi duJmanii acestei glorioase naţiuni!...Taram-pam-pam!!!"


Cam asta este tot ce am putut afla despre Oraşul Omenirii! Şi cam asta e ce-a mai rămas: discursul patriotard al unor semidocţi grandilocvenţi cu limbă de lemn! Prieteni, idei,valori...acolo, sub ruine!



'Ai să ne-uzim (ne)distrugători!


C.

Politeţe internaţională...

Nu demult umblam bezmetic (ca de obicei, de altfel) prin frumoasa ţară al cărei mîndru cetăţean sînt, căutîndu-mi un locşor în care să-mi odihnesc oasele-mi rujinite şi unde să mă pun la curent cu noutăţile. Bunînţeles că am ales să mă opresc la Iunion , loc în care mă simt ca la mine-acasă iar anasonu' e de calitate, chiar dacă nu se mai prea găseşte nime' să-l guste.

Locanta, ca de obicei în ultima vreme, e aproape pustie...doi-trei clienţi împrăştiaţi în diferite colţuri de parcă le-ar fi teamă să nu li se vadă ce au în blide!
 La una dintre mese un unchieş cu înfăţişare prietenoasă şi o muşteaţă precum coarnele de bivol îşi savura dejunul într-o linişte ce aducea mai degrabă a "loc cu verdeaţă" decît a cîrciuma. Noroc că din boxe răzbăteau gingaş acordurile fine ale unor domni ce pedepseau nişte ciubere, altfel aş fi putut comanda nişte colivă! Aşa, mi-am putut permite să comand, ca un român bun ce sînt, zamă de foale şi o porţie de mititei, totul spălat din belşug cu pălincă!

În timp ce mi se aducea comanda moşu' de car' vă zic tocma' îşi termina dejunul, se ridică şi, înclinîndu-şi puţin capul, zice:
-Mahlzeit!

Hopaaa, iaca moşu', ce politicos este, încît se prezintă chiar dacă-s un străin într-o cîrciumă, gîndesc eu. Musai sa nu fiu mai prejos...aşa că degrabă mă ridic şi-i întorc favoru':
-Alcide!

După ce plecă unchieşu', cîrciumaru-mi zice că respectivu-i un neamţ pripăşit de cîteva zile prin zonă.
Ahaa, deci de aia nu mi-l amintesc, îi nou p'acilea! Nu-i bai, las' că ne-om înţelege noi, chiar dacă nu prea buchisesc în nemţeşte. Pen'că-i musai să recunosc, în ciuda deselor călătorii în ţara lui Goethe, am uzat mai mult mijloacele de comunicare primitive folosite de domnul Robinson şi domnul Vineri( chestie care nu a scăzut cu nimic, ba chiar au potenţat farmecul acestor peregrinări). E drept că ceva cuvinte mi-au rămas în tărtăcuţă...da' zău că "schnapps" sau "ştrudel" nu mă prea ajută!

În fine, a doua zi l-am găsit pe neamţ la aceiaşi masă şi tot aşa, terminîndu-şi dejunul, s-a ridicat şi, înclinîndu-şi puţin capul, a rostit:
-Mahlzeit!

Am crezut că o fi uitat că s-a prezentat ( mde, de la o anumita vîrstă te cam lasă memoria. Şi memoria, vreau să zic :D ); sau, poate, aşa-i obiceiu' la ei, să te prezinţi de fiecare dată...Pentru orice eventualitate, m-am conformat situaţiei şi orăcăi:
-Alcide!

Ca să-mi elimin dubiile am apelat la amicii mei muuult mai deştepţi ca mine, întrebîndu-i dacă moş Mahlzeit poate fi considerat un neamţ obişnuit sau e v'un ciudat. După hăhăielile de marinar suspendat am realizat că ceva nu-i tocma' în regulă cu ce-am înţeles eu, iar după explicaţiile primite( "Mahlzeit" e un fel de "poftă bună") mai că-mi venea să intru-n pămiînt de ruşine, gîndindu-mă la ce putea să gîndească nemţu' despre mine!

Aşa că la amiază m-am dus din timp la Iunion, mi-am devorat în viteză dejunul reuşind să termin înaintea neamţului. Năduşit de efort, m-am ridicat în picioare, mi-am înclinat puţin capul şi, triumfător şi mîndru, am rostit:
-Mahlzeit!

Unchieşul s-a înroşit puţin la faţă, bag sama că de bucurie văzînd că exista şi străini extrem de delicaţi ce-i acordă onoarea de a-i face obişnuita urare în limba ţării sale! Ca un bun cosmopolit, neamţul se hotărăşte să demonstreze că ştie perfect ce-nseamnă politeţea! S-a ridicat deci, s-a înclinat şi, zîmbind, a rostit clar şi răspicat:
-Alcide!



'Ai să ne-auzim poligloţi!


 C.