Oraşul cel vechi avea căutare şi oameni respectaţi pentru vorbă-l însufleţeau; intrasem pe poarta cea mare , cu pas uşor, să nu stîrnesc colbul uliţelor. Uimit mă uitam la şotronul pe care oameni în toată firea-l săreau copilăroşi zîmbind larg, fără să le pese de gura lumii...Muzici de harpe răzbăteau de prin casele ale căror ferestre nu ştiau a se-nchide...În capătul străzii un copac uriaş îşi ploua frunzele uscate. Am alergat într-acolo şi l-am strîns în braţe...îi puteam simţi respiraţia. Copiii alergau pe stradă rîzînd...adulţii rîdeau făr' să alerge. Cîinii lătrau la trecători, dar zîmbet se simţea în lătrat... Un bătrîn s-a aplecat către mine şi zîmbind mi-a spus: " Sprijineşte-ţi sufletul, pribeagule ". L-am privit în ochii strălucitori şi calzi. Am ştiut că-mi pot trăi visarea, am ştiut că-s acasă...
De mult nu se mai joacă şotronul în urbe, trotuarele-s goale, cu dale lipsind. Străzi lipsite de nume se-ncolăcesc în jurul unor case cu tencuiala smulsă de ghearele vîntului ce bate de niciunde către nicăieri. Dintre pereţi nu mai răzbate muzica ci o tăcere sfîşietoare...doar vechiul orologiu se mai aude scrîşnindu-şi secundele-ncărunţite...tiiic-taaac.
Oraşul e nou, dar e pustiu. E gol, gol pînă şi de amintiri.
Peste bătrînul copac sprijinitor de suflete se-ntinde acum o groasă pînză de păianjen...Oraşul e nou, da-i ucis de uitare.
Îmi iau inima-n dinţi şi păşesc prin lumea asta îngheţată de timp, căutînd drumul spre poarta cea mare. Poarta pe care-am intrat în oraşul cu Oameni...Doar cîinii mai latră amintindu-mi c-aici am fost acasă...
'Ai să ne mai auzim din cînd în cînd!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu