Dar în cele din urmă am visat tot visul pînă la sfîrşit!Eram lîngă casa de bilete,la intrare,şi în faţa mea stătea directorul,un şchiop bărbos şi emoţionat,care a dat de-o parte cu o mînă draperia colorată de la intrare şi-a început să strige:"pOftiţi pe-aici,reprezentaţia stă să-nceapă!"!Oamenii însă, nu se hotarau; o mulţime de oameni,popor de tot felul,femei cu pălării şi bărbaţi bine raşi,domnişoare şi soldaţi, îmbrîncindu-se unii pe alţii, rîzînd şi vorbind tare!
Dom' director m-a observat imediat şi mi-a spus cu năduf, în timp ce m-a înhăţat de mînă: "Pofteşte,ai bilet?Nu?!Atunci fă bine şi dispari!" La care am tresarit disperat, am început să mă bîlbîi că n-am bilet,dar de fapt eu n-am venit să văd,ci am o vioară...şi i-am arătat vioara ce o strîngeam disperat sub braţ, şi am compus o melodie pe care,dacă mă lasă,am să o cînt în faţa publicului! La care a-nceput să rîdă atît de tare încît i se vedea pînă-n fundul gîtlejului: "Tinere amic,eşti într-o doagă, îţi zbîrnîie inima rău de tot!" Mie mi s-a părut o chestie grozavă, iar directorul era încîntat de involuntara mea admiraţie, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis să aştept că poate se rezolvă ceva!
S-a întors mai tîrziu în culoarul întunecat unde aşteptam tremurînd, şi mi-a spus că numai cu cîntatul la vioara nu poţi avea succes, dar vom încerca, numa' că trebuie să anunţe comandamentul militar,unde mi se va da bilet de glotaş în armată! Iar,pînă atunci,el îmi va arăta circul,artiştii şi animalele,ca să-nţeleg cam ce doreşte publicul!
Îmi bătea inima de emoţie şi bucurie că mă vedeam înăuntru,dar mă şi temeam! Strîngeam puternic vioara sub braţ şi mă străduiam să nu uit melodia!
Printre o mulţime de cortine viu colorate ,am văzut sus, în înălţime lucrau nişte oameni îmbracaţi în haine roşii!Am străbătut cîteva camere tapetate cu catifea, şi-ntîmplător am deschis o uşă pe care a năvălit un zgomot asurzitor,strigăte ascuţite venite de la o puzderie de oameni..era publicul nerăbdător!
În spatele unei mici uşi de fier,un zdrahon gîtuia o frumoasă femeie care scotea nişte zgomote-nfundate; era o privelişte îngrozitoare!Am început să urlu tare,implorînd să o scape cineva din mîinile lui;privind mai atent,am văzut că faţa femeii nu era naturală, iar ochii erau de sticlă!Directorul rînjea sardonic: "ăştia-s actorii mei,sunt din ceara, ca-n orice panoptic"!
Într-o cameră mare,unde toate erau vraişte,băieţi şi fete cu feţele boite aşteptau cuminţi,în bănci; asta era şcoala de clovni! M-au aşezat şi pe mine într-o bancă, iar directorul a început să ne cheme cîte unul la catedră: unul a ieşit mergînd în mîini,dar fruntea lui a atins de cîteva ori podeaua,aşa că a trebuit să repete figura; altul şi-a spintecat pîntecele cu un cuţit...sîngele şiroia peste rană,clovnul prăbuşindu-se : "aşa mai merge", remarcă satisfăcut directorul!Sinucigaşul s-a întors în bancă şi-a început să-şi coase pîntecele, ţistuind şi strîmbînd din nas; atunci am văzut că era plin de cusături d'astea pe trup!
Au ieşit şi alţii,fiecare ştiind să facă altceva! Şi,deodată,directorul se uită-n catalog şi-mi strigă numele, după care mă-ntreabă ce ştiu să fac! Arătîndu-i vioara şi bîiguind despre melodia compusă de mine, am stîrnit un hohot general de rîs! "Tot cu vioara aia mă sîcîi?!Asta-i treabă prăfuită!" Vroiam să spun că melodia mea e mai stranie şi aş vrea s-o interpretez dacă mi se permite, da' n-am fost băgat în seamă! Ba mai mult,am fost dus să văd magazia cu vechituri: în pîlpîitul chior al unei străvechi lămpi cu gaz circulau nişte oameni cu feţele mînjite de funingine; pe nişte mese de tablă se zăreau tot feluri de deşeuri goale: bătrîni ,copii şi părţi de trup de fabricaţie veche!
Atunci am început să implor şi să promit că am să învăţ orice numai să nu fiu lăsat în magazie! Aşa am ajuns să-nvăţ să fac un număr acrobatic! Luni în şir am învăţat să urc pe o scară suspendată...urcam şi coboram scara pînă cînd ,treaba mergînd bine,mi s-a dat şi un scăunel pe care trebuia să şed în vîrful scării!
După vreme îndelungată, am ajuns în sfîrşit pe scenă! Dar faţa îmi era deja suptă şi ridată,plină de vopseluri,aşa cum văzusem la alţii,demult!
Şi deodată,m-a năpădit o lumină intensă -draperiile de catifea s-au deschis brusc,în faţa mea!Au răsunat cîteva aplauze,apoi s-a lăsat o linişte plină de şoapte şi aşteptare!
Cu paşi surzi am alergat în mijloc! M-am cocoţat cu grijă pe scară, clătinîndu-mă puţin pentru a-mi stabili echilibrul!Mi-au dat un scaun pe care l-am aşezat elegant, cu două picioare pe capetele scării;au mai urmat trei scaune unul peste altul,iar eu deasupra lor; toată construcţia vibra atît de uşor sub mine,încît îmi simţeam bătaia pulsului cum aleargă pîn' la picioarele scării!
Apoi,într-o linişte mormîntală, mi-am desfăcut tricoul şi am scos vioara, spre disperarea directorului!Cu mîna tremurînd am aşezat pe ea arcuşul...am început să cînt încet şi-nfiorat melodia pe car' demult,foarte demult,am auzit-o răsunînd în inima mea ...apoi am pipăit aerul cu piciorul părăsind fragila construcţie...
C.
:)
RăspundețiȘtergere