La asta nu m-am aşteptat într-adevăr . De gîndit m-am gîndit nici vorbă, ba noaptea trecută am şi visat aşa ceva , dar în vis eram ascultat la etică. În vis m-am descurcat usor si-am luat un nouă.
Acum cînd îmi aud numele nu-mi vine să cred urechilor. Mă uit în jur şi sper într-o minune. Poate ca numai un coşmar îngrozitor m-a facut să cred că-i vorba de mine şi-n curînd mă voi trezi din nebunia asta de vis. Dar nu, chiar eu sînt cel ce trebuie să iasă la tablă, pocinogul chiar mi se întîmplă! Înaintez printre bănci repetîndu-mi intr-una: totalitateanormelordeconduitămoralăcorespunzătoare...sigur asta mă va întreba, dacă nu, dau diferenţa şi mă fac miliţian!
Furat de gînduri scap creta din mînă. În timp ce o culeg de pe jos în spate răsună rîsul obligatoriu, pe care - de data asta- nimeni nu+l interzice; sînt nepriceput în ale jocului, ceea ce-nseamnă ca sînt în afara legii, de mine are voie oricine să rîdă.
Profesorul mă-ntreabă dacă m-am pregătit...O, Doamne, fireşte, se putea sa nu mă fi pregătit_! Păi şi condamnatul la moarte se pregăteşte:primeşte maslul şi se tunde...
Încep să scriu docil, repetînd cu voce tare ceea ce scriam. Scriu, scriu cum aş scrie ”de din vale la Rovine”, ştiu despre ce-i vorba, văd tema dar ” de departe” şi habar n-am ce înseamnă harababura asta...vag îmi amintesc ca-i vorba de etică , dar Dumnezeu ştie ce-o mai ieşi de aici...
Îngroş codiţa de la „a”, şterg cu minuţiozitate o bucăţică din cratimă...diferite manevre pentru a mai cîştiga timp.” La naiba, la şcoala de miliţieni te trezeşti cu noaptea-n cap....Da, dar poţi ajunge jeneral ...chiar preşedinte...”
Scriu încet şi cu chibzuială, încă n-am ispravit. Un nepricepător ca mine, dacă ar privi scena, ar crede că-s tare dibaci. Dar un cunoscător ştie foarte bine ce înseamna acele manevre. În jurul meu domneşte o liniste mormîntală, profesorul nu face nici o mişcare.
” Acum trebuie să şi vorbesc: Etica este -încep răspicat , uitîndu-mă încruntat la tablă. Etica este- zic din nou , ca omul care se repetă nu pentru că nu ştie, ci, mai degrabă, pentru că din nenumăratele idei ce mi se îmbulzesc în minte, vreau s-o aleg, drămuind cu atenţie, pe cea mai potrivită, cea mai frapantă şi mai desăvîrşită.
„etica este ceva, aşa...ştiţi , ca bunul simţ...să vedeţi, domnule profesor, eu m-am pregătit...”
„Popescule, raspunde tu”, zice profesorul cu voce tare.
Ce-i asta, oare visez? A pus pe altcineva să răspundă ?..Dar eu m-am pregătit...Stau acolo stingher ca pe o insulă, dar la loc nu mă duc. Nimeni nu mi-a zis să mă duc la loc; stau deci acolo cu inima răvăşită şi goală ca o scorbură; mintea îmi umblă nehotărîtă printre cioburile expunerii mele ca un pilot printr ruinele avionului prăbuşit.
Între timp Popescu a început să răspundă. Vorbeşte de nişte linii paralele, iar vorbele lui par atît de ciudate şi de străine...ca tot ce spune si ce face de ani de zile în jurul lui ...ca toate problemele de care se ocupă veseli, sprinteni şi gălăgioşi, ceilalţi... şi din care eu n-am prins niciodată nimic, în afară de cîteva fraze pompoase cu care am încercat să plutesc, să mă menţin la suprafaţă...
Deodată toate puterile mă părăsesc. În mintea mea înnegurată cuvintele răsună ca nişte zgomote îndepărtate...aud scîrţîitul cretei pe tablă...chipurile oamenilor defilează prin faţa mea...o clipă văd clar infinitul despre care Popescu chiar acum declară că e locul de întîlnire al dreptelor paralel..Da, văd infinitul...e imens şi albăstrui...într-o parte se află o căsuţă cu inscripţia :”Intrare în infinitul al patrulea”...În căsuţă sînt nişte cuiere în care dreptele paralele îşi agaţă pălăriile, apoi trec în altă odaie şi se salută bucuroase între ele... Da, dreptele paralele...Acolo, în clasa infinitului, a înţelegerii, a bunătăţii şi a iubirii de oameni, unde eu niciodată nu voi ajunge, în acea clasă superioară, în care, din pricina calificativelor „insuficient”, eu nu voi fi admis niciodată...
’Ai să ne-auzim admiţători!
C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu