Baiu' căpeteniilor...

-Papa, care-i dativul lui Dux?- îmi strigă puştiul în timp ce-şi scrie tema.

Trosc! Je suis ăla cu care vorbeşte copchilu'; de luni de zile presimt că pînă la urmă are să iasă ceva rău din treaba asta. La materiile de-a doua şi a treia încă izbutisem să-l fac să creadă că şi la latină sînt acea autoritate profesională ce se cere şi la alte materii în şcoală, în stare să mă înalţe în ochii lui la nivelul unor Socrate, Aristotel, Leibnitz, Einstein şi chiar deasupra lui Popescu, care-i mai presus de toţi aceştia, fiind cel mai bun elev din clasa lor.
N-am puterea să-i spun adevarul:
- Deja ţi-ai scris temele la algebră?! îl întreb aspru.
- Vroiam mai întîi să...
-Mai întîi... mai întîi...Nici un întîi, întîi e algebra, după aia flotările, ai timp mai încolo pentru latină. Pe urmă, vin eu la tine.

În orice caz, am cÎŞtigat timp. Unde-o fi dicţionarul latin? Ptiu, e în odaia copilului, are să observe dacă-l şutesc de-acolo. Hm, aş putea să-i telefonez lu' Fănel, el ştie bine latineşte. Da, numa' că Fănel crede despre mine că şi eu ştiu. Nu se poate să-l frustrezi de iluzii pe-un poet. Ş'apoi, ar auzi şi copilu'.

E ridicul. La ce-o folosi metoda aia inductivă ? De ce n-aş descoperi singur dativul lui dux, dacă m-aş concentra un pic?
Aşadar mă lungesc pe divan şi-mi pun în funcţiune raţiunea minţii limpezi:

Dux înseamnă conducător sau prinţ, sau căpetenie, ori aşa ceva. Cu alte cuvinte, un dobitoc mare. Asta ar fi el, el însuşi, fără orice altceva, aşa cum l-a creat Dumnezeu, un simplu, dar cinstit nominativ. Căci toţi ne naştem goi-goluţi , nu avem nimic şi pe nimeni, afară de faptul că sîntem nominativul nostru înşine.

Mai tîrziu se descoperă că nu numai eu exist pe lume, eu , conducătorul, prinţul, căpetenia, ci că există undeva un " Al lui", "Al ei", şi un "Lui", "Ei", şi undeva un "În-Din", şi în cele din urmă un uriaş " Pe", de care au să mă atîrne, ca de o spînzurătoare, ca pe un stigmat al Judecăţii de Apoi, pentru că m-am făcut "vinovat", de-al dracului, ca acuzativ.

Dux duci...

Prin ceaţa somnolenţei îl văd pe el, pe Dux, marea căpetenie, singur în sala de arme a sumbrului său castel. Se priveşte în oglinda scutului său şi în timp ce întoarce spre mine oglinda, descopăr cu surprindere cît de mult seamănă la trăsături cu mine.
Ce mult aş vrea să stau de vorbă cu el! Mi-ar face plăcere să-i spun o vorbuliţă, să-l cunosc, să aflu ce simte, oare seamănă şi la suflet cu mine?
Zadarnic însă. N-am să aflu niciodată din discuţia asta ceea ce ar trebui să ştiu acum. Dux se consideră a fi cunoscut. La început a fost Dux, abia după aceea urmează dativul. Unul e prinţul, Dux, şi Dativul e profetul lui.

Ce-ar fi dacă mi-aş lua inima-n dinţi şi să-l întreb fără ocolişuri ?! La urma urmelor, de vreme ce chestiunea e cum o fi Dativul lui Dux, în treaba asta cel mai competent e el însuşi, mai competent chiar decît Fănel.

Prinţ! Fără nici un prefix sau sufix! Prinţul, căpetenia, singur cu el însuşi! Cum, oare, ar putea fi altceva?

Şi deodată eu însumi stau întins pe sofaua din sala tronului, studiind uimit în oglindă propriu-mi nominativ.
Dar nu-i bine ca Nominativul să fie singur. La început, Dumnezeu creat-au Nominativul, şi zis-au Domnul:" Tare se mai puturoşelte ista, ia să-l urnim niţel"

Şi-ndată se şi auziră trei ciocănituri în uşă.
-Cine-i?
O voce dulce, mieroasă:
-Sînt Genativa, o, tu, unica mea căpetenie, singura, mititica nevastă a lui A lui-A.

Nu sînt, deci, singur. S-a născut Proprietatea. Pînă una, alta, un proprietar, o proprietate- dar nici o grijă, vin şi celelalte!
-Dux, ai ceva bani? Genativa ta cea mititică ar avea nevoie de o pălărie nouă.
Aha, s-a făcut! Orice s-ar spune, tot e bună o femeie la casa omului: PECUNIAM DUCI. Dar de unde să-i iau?

Mă scol într-un salt fioros.
-De unde să-i iau? Din carne, din sînge?!

Hopaa, iar s-a făcut! Din! Din a cui! Din carnea mea! EX CARNE DUCIS.
-Cară-te şi strînge-ţi bani pentru datoria de anul viitor!

Iar sînt singur. Dar oare întra-adevăr singur? Nu stă oare în faţa mea cineva, holbîndu-se la mine cu ochi acuzatori? Iar oglinda continuă să-mi înfăţişeze oare acelaşi chip? Parcă n-aş mai fi eu, sau cel puţin n-ar mai fi faţa mea, parcă prin ochii sufletului meu mi-ar întoarce privirile propriul suflet, îngrijorat.

-Ce faci cu poporul, căpetenie? Nu te temi de viitor, nu te temi că vina pe care ai comis-o e strigătoare la cer şi se cere pedepsită? Poporul are să te pedepsească , o, căpetenie, din moment ce şi-a descoperit conştiinţa. PLEBS PUNIT DUCEM.

Ducă-se dracului oglinda, ducă-se cuvintele acuzatoare ale conştiinţei, cară-te, Acusativus, care-mi stai pe suflet.
-Să vină muzica, vreau să mă distrez!
Şi-ndată apare în uşă Vocativul, poetul...
-O, Dux, nenumărate-s virtuţile tale!
Ce băiat simpatic , deştept, e Vocativul ăsta, şi ce observaţii nimerite are! Exact ca domnul acela care rîndul trecut a scris lucruri atît de frumoase despre mine.

Bine-ar fi acum să dorm aşa, în sunet de harfă, dar un glas ascuţit sfîşie brusc toată vraja
- Pappy, am terminat la algebră, cum e dativul lui dux?!
Îmi frec ochii căscînd.
-Zău, nu mai fi atît de hahaleră; în primul rînd eu sînt tată, babacă, moşule, cum vrei tu, numa' în româneşte să fie, să pot înţelege şi eu! În al doilea rînd, de-atunci puteai să-l întrebi pe el!

Băiatul mă priveşte cu ochii cît sarmaua.

-Ah, da, tu nu i-ai văzut, au şezut toţi aici la masă, împreună. Dux, credincioasa lui Genativa, bravul Dativ, antipaticul Acuzativ şi ceilalţi. Dar de altfel, ca să ştii adevărul, eu nu-s nici prinţ, nici căpetenie, nici profesor de latină...eu mi-am dat bacalaureatul la real.Şi-acum, fă bine şi caută în dicţionar.


'Ai să ne-auzim "de toate ştiutori" !


  C.