Umblam cu treabă pe holurile Ministerului Educaţiei şi (parcă) al Culturii cînd o siluetă pipernicită îmi atrage atenţia: un nene între două vîrste, cu un trenci cafeniu aruncat peste costumu-i boţit, îşi frămînta preocupat pălăria în mîini, timp în care nu-şi dezlipea ochii de pe uşa cancelariei. Ajung în dreptul lui şi nu mică mi-a fost mirarea cînd îl aud vorbindu-şi în barbă:
“Domnule profesor- mormăia el – e vorba de o viaţă de om. Nu aş vrea să se-ntîmple o nenorocire; aşa ceva nu vă puteţi dori nici dumneavoastră. Ştiţi prea bine cum s-au petrecut lucrurile...atunci cînd am spus Henric al optulea, eu ştiam de fapt că era vorba despre Richard al treilea, da’ mi-a scăpat involuntar numele lui Henric...Dumneavoastră însă- nu vreau să vă judec, Doamne Fereşte, ci numai constat- m-aţi şi poftit să stau jos! Nu e cazul să examinam acuma dacă aţi procedat în conformitate cu legea sau uzanţele, doresc doar să rezolvăm situaţia aici, între noi, fără a mai şti cineva! Îmi corectaţi media, rectificaţi ştampila cu “respins”, pe urmă ne despărţim în pace, ca doi bărbaţi!
Vă miraţi, poate, de tonul meu neobişnuit, dar treceţi peste asta. Faptul că am fost greşit înţeles de către comisie se datoreşte- o ştiu prea bine- firii mele închise; n-am avut pînă acum niciun motiv să fac declaraţii şi în definitiv, ce puteam să vorbesc într-un mediu care nu-i în stare să mă-nţeleagă?!
Da, aşa îi voi vorbi Profesorului, iar el mă va asculta uluit, se va uita adînc în ochii mei după care îmi va lua certificatul ca să-l modifice, spunîndu-mi:” Gata, dă-mi certificatul! Eu te-nţeleg. Dumneata m-ai crezut un om rece, eu însă n-am ştiut pînă acum cu cine am de-a face, dragul meu X”.
Foarte hotărît îşi vorbea bărbatul căzut la examen, ceea ce nu se prea potrivea cu tresăririle temătoare pe care le avea de cîte ori se deschidea uşa cancelariei! Deodată Profesorul apare pe hol, baărbatul sare ca ars cu hîrtia-n mînă şi ţîşneşte către acesta, explicîndu-i din mers cum că acolo scrie...
“Ce scrie? A, da, eu te-am picat! Du-te frumos acasă şi pregăteşte-te pentru la toamnă; n-o să-ţi strice să mai înveţi niţel!”
Rînjind politicos X abia îngaimă ceva:” Bine, domnule profesor, vă mulţumesc. Am onoarea să vă salut”...
Se ploconeşte şi face temenele, după care o ia la fugă pe scări şi mai departe, pe bulevard. Nu prea ştie de ce merge pe acolo...în definitiv, unde o să ajungă? Discuţia cu Profesorul nu i-a lăsat decît o senzaţie de surdă apatie şi nicidecum de decepţie. Era doar evident că aşa o să se petreacă lucrurile; în fond, el nici nu a vrut să poarte acea discuţie- ce are el cu ăştia?
Dar să vedem ce-o putea urma de-acum înainte...Cîteva străzi pe care le va parcurge, cîteva prăvălii, cîteva cugetări amare, bărbăteşti, despre stupiditatea vieţii, despre nemernicia oamenilor...şi în sfîrşit...fleacul acela...Să lase oare ceva scrisori în urma lui? La ce bun? Poate, totuşi, cîteva rînduri înţelepte : “Mai bine primul în Utica decît al doilea la Roma”...Hm, da ‘ oare Cezar a zis vorbele astea la Utica? Ştie că s-a întîmplat ceva acolo, da’ a cam uitat...
Mai bine să scrie aşa:”Mai bine al doilea în moarte, decît întîiul în viaţă”...Daaa, frumoase vorbe, chiar dacă el nu le întelege prea bine, dar asta nu are importanţă, o să le-nţeleagă ei...mizerabilii...da, n-au decît să-şi bată capul...Mai bine primul în mormînt...
Un nouraş scăldat în toate nuanţele curcubeului vibrează pe faţa bărbatului prăbuşit. Gîtul i se strînge şi abia acum observă că tot timpul cît i s-au perindat prin minte aste gînduri, el a cîntat cu voce tare, voce de tenor, marşul de la parada militară:”Sus ostaşi ai ţă-hă-rii me-he-le/Străbătînd între-he-gul fro-hont/ Între-he-gul fro-hont ...”
Da, cînta melodia asta, sărea-ntr-un picior şi izbea gardurile cu servieta de muşama. În acelaşi timp avea o senzaţie de nelinişte, parc-ar fi uitat ceva extrem de important, de imediată necesitate! Da’ ce-o putea fi, că nu-şi mai aminteşte ni’ca. Vede vitrina unei prăvălii şi crede că-şi aduce aminte:” A, da, sugiuc!”
În nici două minute bărbatul căzut e în prăvălia de delicatese :” Din asta de trei lei”- zice , iar degetul mic şi murdar îi tremură arătînd bunătăţile, iar inima îi zvîcneşte în piept. Brusc, o hotărîre temerară, nechibzuită şi fatală pune stăpînire pe el. E în delir. Vrea şi două sute de grame de ciocolată...şi de zece lei cîrnaţi...
În gangul primei porţi bărbatul prăbuşit desface bunătăţile cumpărate, apoi le vîră de-a valma în buzunar...şi se apucă de-nfulecat. Începe cu cîrnaţii din care-nfulecă lacom, cu faţa stacojie. Apoi devorează sugiucu’. Parcă ar avea bolovani în stomac. N-are a face! Să piară totul! Urmează ciocolata...Acum simte nevoia de ceva uşor...eeh, halviţă de toţi banii!
Şi-acum, iată-l pe bărbatul căzut la examen înaintînd de-a lungul străzii “Nu-mă-uita”. Cum a ajuns aici? N-are importanţă. Merge, merge pe strada aceea lungă, se uită prin ganguri, păşeşte agale, cu o senzaţie de greutate ca de plumb...şi nu ştie dacă apăsarea asta îi vine de la stomac sau de la inimă.
Se uită prin ganguri, pe sub porţi, îşi molfăie halviţa...În jurul lui: vid ucigător, viaţă fără sens, nedreptăţi strigătoare la cer. Un vaier monoton şi făr’ de sfîrşit îl urmăreşte cu încăpăţînare, un vaier de care nu poate scăpa şi care-l torturează infernal.Roade, chinuindu-se cu coca cleioasă ce i se lipeşte de dinţi şi saliva amestecată cu lacrimi stă să-l înece...
“Sus ostaşi ai ţă-hă-rii me-he-le...”
‘Ai să ne-auzim necăzători !
C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu