- E cazul să treci pe la tanti Stan să-i transmiţi condoleanţe, nu-i frumos să nu-i mai calci pragul; au trecut deja două săptămîni de cînd i-a murit soţul.
Aha, şi eu , musai să mă duc să mă prefac că-mi pasă, altfel nenea Stan nu-şi poate dormi liniştit somnul de veci, chiar dacă-n timpul vieţii eu i-am facut zile negre...da', cică, astea-s convenienţele sociale.
Aşadar, cuprins de o disperare mută, mă plimb alene prin faţa casei şi nu-s în stare să mă decid. Mă tot frămînt în sinea mea, ce Dumnezeu ar trebui să-i spun ...Dragă tanti...-atîta ajunge, şi o privesc înduioşat şi trist , da, nu mai e nevoie să continui, doar să o privesc întristat, cu asta-i spun tot. Mai bine că a ajuns aşa, sus în rai. Îmi suprasolicitez imaginaţia şi încerc să mă conving că acolosus e mai bine pentru răposat.
Cu gîndul la asta, urc treptele, sun şi ciocănesc. În timp ce uşa se deschide oftez adînc şi colţurile gurii mi-i se lasă în jos. Brusc, mă năpădeşte emoţia şi-mi repet repede, căutînd să mă conving:" Săracu', săracu' nenea Stan!" Fac un efort să mi-l imaginez chiar lîngă mine pe nenea Stan, pentru a fi pătruns de căldura sincerei dureri, şi-n cele din urmă nenea Stan apare; cu nasul lui borcănat, lucios, vîrîndu-şi încruntat în gura pe jumătate deschisă un cîrnat unsuros şi muşcîndu-l în două. Din cîrnat se scurge o picătură de untură, pe care nenea Stan vrea s-o prindă cu limba, dar prea tîrziu, picătura îi cade pe vestă. Mutra fantomatică i se strîmbă caraghios- paştele mă-sii!- zice nenea Stan- şi-mi amintesc cum mă pufnise rîsul atunci, eu văzînd cu cîteva clipe înainte că untura va pica, dar nea Stan n-avea într-adevăr cum să-şi dea seama, din moment ce omul nu-şi poate vedea propriul cap :D
Uşa se deschide şi mă stăpînesc cu un ultim şi disperat efort să mi-l imaginez pe nenea Stan alb ca varul întins pe catafalc, deasupra creştetului cu şuşotitul chiparosului Săvîrşirii. Da' nu prea merge.
Tanti Stan , îmbrăcată în negru, cu părul pieptănat lins pe spate mirosind vag a pomadă, mă-ntreabă cu glas stins( de altfel, de trei săptămîni aşa vorbeste, afectat şi fără şir...): Ah, ai venit Alcide?
Încerc furios să-mi alung imaginea lui nenea Stan înfulecînd cîrnatu'. Dar e imposibil, e o tîmpenie! Nu merge! Şi toate se nimeresc atît de aiurea! De ce m-a întrebat " ai venit?!" de parcă n-ar vedea fără nici un dubiu că am sosit. Şi de ce mă-ntreabă pe tonul ăsta trist?!
În timp ce mă conduce în casă am senzaţia că cineva îmi vorbeşte în creier, obraznic, cu pălăria împinsă şmechereşte pe ceafă, înclinîndu-se adînc, pîna la pămînt şi susurînd din vîrful buzelor: " Doamnă draga, încă n-am venit, dar sosesc îndată, sînt încă pe stradă şi mă grăbesc să ajung cît mai repede aici!" Şi spiriduşul îmi face cu ochiul şi-şi îndreaptă degetul mic spre cap. Îl alung furios pe nepoftit şi-ncerc să fac apoteoza lu' nenea Stan, da' tipul revine cu insistenţă!
În cameră geamurile-s închise,aerul e greu, îmbîcsit. Vizavi de uşă un ceas ticăie tare şi grav. Prin cap îmi fulgeră o grotescă bănuială că ceasul de fapt nici măcar nu merge, ci doarme, ca un mecanism vechi în camera asta întunecată , un ceas care nu porneşte decît atunci cînd vine cineva, ticăind de zor şi neobişnuit, parcă răstindu-se la om, pulsînd, făcînd zarvă, gîfîind şi mîrîind, apoi amuţind iar imediat...
Tanti Stan se aşează încet şi dureros, de parcă ar fi de sticlă şi acum-acum se sparge. Tremurînd îngrozit, încerc să potolesc spiriduşul , simt c-o să iasă lată, tîmplele-mi zvîcnesc. Nenea Stan...bietul nenea Stan...deci, a murit...dar mai bine de el acolo sus...îmi spun , în timp ce-ncerc să mă gîndesc la propria-mi moarte.
" N-ai mai trecut pe aici...de-atunci.", pufăie lamentîndu-se tanti Stan.
Eh, asta este, acum trebuie să şi vorbesc; vocea îmi tremură slab şi fals, din pricina spaimei ce tocmai am înăbuşit-o la gîndul ce va urma, sfinte Doamne, ce se va întîmpla aici, chiar acum. Deocamdată acest tremur îmi foloseşte, pentru că se confundă cu tonul aparent compătimitor şi emoţionat şi dă această impresie - dar, Doamne, ce va urma dacă va reieşi din ce cauză
- Da, n-am mai trecut, am fost prins cu treburi, tanti St...
Spiriduşul îmi ţopăie în faţa ochilor; a ajuns cît degetul cel mare şi se tot înclină obraznic: " Da, sigur, a fost ocupat! Ocupat pînă peste cap! Ocupat sadea! Avea şi un tatuaj pe care scria: Alcide e ocupat, nu mai poate fi văzut decît foarte greu. Poftiţi, intraţi, etajul trei, intrarea prin pivniţă!"
Simt cum mi se umflă venele pe frunte. Tanti Stan continuă cu lamentarile:" Au trecut trei săptămîni de cînd l-am redat pămîntului pe răhăposatul!"
Răhăposatul?!De ce răhăposatul?! Nu se mai poate rezista! Ce-i asta răhăposatul? Îmi las privirile-n jos, stomacul începe să-mi ghiorăie. Închid ochii de-a binelea, să nu-l mai văd pe obraznic şi mă rog, disperat , să nu se uite tanti cumva la mine, că-i mai rău ca moartea. Da' degeaba.
Spiriduşul îmi urlă-n ureche:" Al cui prea iubit răhăposat?! Al mahamii şi-al tahatii!"
Lamentîndu-se în continuare, tanti şopteşte stins:" Joi încă şedea aici scriind scrisoarea asta şi a semnat-o...am pus-o bine, în sertar..." Aduce o scrisoare şi mi-o întinde, lamentîndu-se necontenit:" Uite-o, asta a scris-o joi... şedea aşa cum şezi şi tu...Şi a doua zi..."
Îşi scoate batista în timp ce iau scrisoarea şi mă aplec aupra ei cu pioşenie. Capu'-mi vuieşte, ochii îmi scăpară. Văd puzderie de stele. Nu mai înţeleg nici un cuvînt. În clipa asta îmi apare iar nenea Stan cu cîrnatu'.
Tanti Stan plînge-ncet, bocind la nesfîrşit:" Aşa cum şezi şi tu acum..."
(O voce în curte , tare şi ascuţită:" Heeei, vaca dracului!")
Pfff!
Gura-mi strînsă şi vînătă explodează. Capul îmi e cuprins de o vijelie oarbă. Totul se întunecă. Scrisoarea cade jos ca o cîrpă udă. Sar în picioare, tanti Stan se prabuşeşte lată, pe spate.
Ţîşnesc afară, alerg jos, pe trepte, o tai peste străzi...iar din gîtlej îmi izbucneşte rîsul dureros, teribil, pe care abia mi-l reţinusem pînă atunci...totul s-a sfîrşit...n-are decît să vină moartea, prăbuşirea... să mă-nghită apa verde a Dunării...să vină coşciugul în care au să mă-nghesuie şi să mă turtească, şi să mă-ngroape...sicriul...în liniştea, în bezna şi singurătatea căruia voi putea, în sfîrşit, să rîd dezlănţuit...Hahaha! Hehehe...ha...ha...
'Ai să ne-auzim (ne)tînguitori !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu