Verifică atent scripeţii şi funiile, dacă-s destul de rezistente. Îmbucă una cîte una piesele de lemn ale dispozitivului ingenios gîndit al cizmei spaniole. Scormoni jarul din talger, meşteri ceva la roată să nu scîrţîie tare. " Are ureche muzicală", mi-am zis!
Dar pregătirea dura mult, cenuşiile ziduri ale beciului îmi împovărau pleoapele tot mai amorţite, mă temeam să nu adorm! Demult nu mai vorbisem cu un om bun! De aia cred că i-am zîmbit uşor cînd mi-a aruncat o privire fugară. Da' nu-l interesam , era absorbit de pregătirea, aranjarea diferitelor menghine şi ţepuşe!
Gîndul că va trebui să petrecem muţi , fără o vorbă, timpul cît va dura procedura mi se părea insuportabil. În fond vom fi numai noi doi, un ansamblu de groază, preocupaţi unul de celălalt- nu , nu-mi puteam permite să trăiesc orele astea-n tăcere! Aşa c-am încercat să-l fac să vorbească. Îi studiam faţa : atent, cu ochii mijiţi, se căznea să vadă dacă piroanele mi-au pătruns în spinare, apoi începu să-nvîrtă tacticos tăvălugele. Mi-am dres glasul:
-Funcţionează bine! am început curtenitor.
Clătină din cap
-Da, dacă ai grijă să nu se scurgă sîngele în lagărul osiei. Ajunge să se ude un pic , că se şi umflă. D'aia-l şterg din cînd în cînd pe margini!
Mai strînse şuruburile, se aplecă spre mine şi dădu din cap satisfacut văzînd că rădăcinile unghiilor mi s-au desfăcut! Mă încerca senzaţia dureroasă că-l interesează mai mult dispozitivul decît discuţia. Ori că meseria sa îl plictiseşte teribil, şi s-o fi gîndind la viaţa de apoi!
-Cred că azi o să fie vreme frumoasă- am rostit prosteşte.
-Da, pe la noi începe culesul viilor. E sorocul.
-Eşti însurat?
-Am doi copii!
Luă roata de lemn, rostogoli lîngă mine, alene, cizma spaniola. Şi-ncepu să vorbească fără nici un îndemn:
-Aş fi putut rămîne acasă, lucrător la vie...Da' viaţa la oraş, şi lumea, cică slujba-i slujba şi , oricum, e ceva mai de soi! La armată m-au simpatizat, ş-apoi mai e şi religia...I-a plăcut Marelui Magistru că eram tare evlavios... Vă rog, întindeţi un pic mai tare genunchii...Aşaa... Întotdeauna iese un peşcheş. Şi unde mai pui şi stima...Nu-şi mai bat joc de mine perceptorii!
Vroiam să spun ceva, dar mi-a făcut semn că trebuie să-mi pună căluşul în gură. Apoi probă tacticos pe spinarea mea drugul încins, roşu, scînteietor.
-Pielea pîrlită miroase urît, zice zîmbind din colţul ochilor. Unii nu suportă. Aveam un coleg, Ghiţişor, le făcea toate bine, era voinic ca un taur. Răsucea mîna omului din umăr intr-o clipită! Dar cum se apuca de pîrlit, i se făcea rău şi-i pica drugul jos. L-au şi dat înapoi la armată. E chestie de fire. Da' era un om tare cumsecade...Ne-am avut bine, da' ce să-i faci, nu-i rezista inima...
Îmi scoase căluşul. Bila de fier bubui surd pe pămînt în timp ce mi-o fixa de gleznă. Îmi Înfăşură funia pe-nchieieturile mîinilor, o aruncă peste grindă şi-ncepu să tragă încet-încet de ea. M-am înălţat pe vîrfurile picioarelor, apoi am părăsit pămîntul... Aveam senzaţia că zbor...
-Era un om bun...
-Ţineai la el?
-Vezi bine...Ne-nţelegeam.
-Asta pentru că şi dumneata eşti un om la fel de bun!
-Credeţi?! S-ar putea! N-am zis nimănui o vorba urîtă...N-am înjurat, n-am făcut rău pentru nimic în lume...
-Aşa-i bine, amice...Eh, Dumnezeu să te binecuvînteze, cred că de data asta am să leşin totuşi...
-Da, ar cam fi timpu'!Dumnezeu să vă binecuvînteze, stimate domn, gîndiţi-vă şi la mine dacă vă rugaţi!
M-oi ruga, ce să fac, doar e un om bun!
De rest, nu-mi mai amintesc nimic!
C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu