Moştenire...

-Dacă nouă sobe consuma în cinci zile şi jumătate doiprezece metri cubi de lemn de fag,în cîte zile consumă douăsprezece sobe nouă metri cubi de lemn de fag?

-Dacă nouă sobe...

Stau la birou citind un articol oarecare, dar mi-e imposibil să mă concentrez. Din camera alăturată aud pentru a 35-a oara aceeaşi frază.
Ce dracu' o fi cu lemnele alea de fag? Musai să aflu.

Fii-miu stă ghemuit cu coatele pe masă şi-şi roade creionul.Mă prefac că am ieşit din alte motive. Cotrobăiesc preocupat prin bibliotecă. Doru se uită la mine pe furiş. Mă-ncrunt ca un om copleşit de gînduri, căruia nici prin cap nu-i trece să ia cunoştinţă de prezenţa lui. Simt că tocmai la aşa ceva se gîndeşte şi repet în sinea mea:"Dacă nouă fagi...doişpe metri cubi...atunci în cîte sobe..." Ei drăcie! Cum vine asta?!

Trec distrat prin faţa băiatului. Mă opresc brusc, ca şi cum abia îl observasem:
-Ei ,dragule, merge treaba?
Îşi lasă buzele in jos:
-Nu pricep aici...
Îmi dreg vocea, apoi îi vorbesc aspru şi contrariat:
-Eh, ia să vedem ce nu pricepi!

Începe să turuie rapid, cu lăcomie şi uşurare:
- Dacă nouă sobe consumă în cinci zile şi jumătate doiprezece metri cubi de lemn de fag, în cîte...
Intervin furios:
-Hoo, nu turui! Aşa nu se poate gîndi logic! Ia zi de la-nceput, frumos şi liniştit. Fă-mi puţin loc lîngă tine.

Copchilu' se dă fericit la o parte, ferm convins că din clipa aia toată grija problemei cade-n cîrca mea. Şi crede că eu nu-mi dau seama de treaba asta:D El nu ştie, nu are de unde să ştie că această scenă s-a petrecut aidoma, acu' douăzeci şi ceva de ani, iar cel care se dădea, fericit şi uşurat, la o parte eram eu, iar cel care se aşeza tot aşa de important şi înciudat, era tatăl meu. Dar ceea ce-i mai înfiorător e că realizez brusc că şi atunci, ca şi acum, era vorba de exact aceiaşi problemă!...Da, da, aşa e, fără urmă de-ndoială...lemnele de fag şi soba! Sfinte Dumnezeule...atunci eram cît pe ce s-o înţeleg, dar acum iată că am uitat-o!

Trecutul de douăzeci şi ceva de ani se cufundă-n neant într-o singură clipită. Cum a şi fost...

-Uite ce-i, Doru -îi spun eu plin de tact şi răbdare- omul nu gîndeşte cu gura, ci cu mintea.
Spune-mi, ce nu pricepi?! Totul e simplu şi clar ca lumina zilei; chestiile astea le bungheşte chiar şi un elev de clasa-ntîia dacă-i atent. Va să zică, e vorba de nouă sobe care consumă, răstimp de cinci zile şi jumătate, atîtea şi atîtea lemne de fag.. Ce nu pricepi aici?!
- Asta o pricep...ce nu ştiu dacă prima proporţie este inversă şi a doua directă sau prima este directă şi a doua inversă, sau amîndouă sînt directe sau amîndouă inverse.

Hait! La rădăcina părului, pielea capului începe să mi se răcească. Ce tot bălmăjeşte copilu' ăsta? Ce-or mai fi şi afurisitele alea de proporţii şi cum aş putea să le dau de cap la iuţeală?!

Mă răstesc aspru la el:
-Doru!!Iar o-nceput să-ţi meargă gura ca o meliţă! Cum vrei să pricepi ceva?...Omul cu gura se gîn...vreau să zic...în definitiv...ce-i aia inverse şi directe , directe şi inverse...tarararara...parcă eşti dobaşu' satului cînd anunţă venirea primarelui!

Fecioru' rîde. Eu ţip:
-Nu rîde! De asta crezi că te port la şcoală şi mă zbat pentru tine?!! Păi, tu...(mă uit la el uimit, mă prefac că o bănuială-nfioratoare îmi trece prin minte). Tu nici măcar n-ai fost la şcoală, te-ai apucat de chiulit!

Îşi lasă buza în jos intimidat şi, în timp ce răsfoieşte iar manualul, începe să turuie:
-Nu chiulesc, dar chiar nu înţeleg...

-Iar ai început să turui?! Ia dă cartea-ncoace!
De data asta adopt un ton grav, de atoatecunoscător:
- Ia uită-te aici şi nu fii prost! Doar totul e clar ca lumina zilei. Va să zică, dacă nouă sobe consumă, în atîtea zile, atîtea şi atîtea lemne...deci, dacă atîtea şi atîtea lemne se consumă în nouă zile, e clar, nu-i aşa, că în douăsprezece zile nu se vor mai consuma numai atîtea şi atîtea, ci...

Deodată mi se face lumină-n cap. Marea cunoaştere mă străbate ca un fulger. Douăzeci şi cîţiva de ani a trăit mocnită, ascunsă-n mine- da, da, şi acum, abia acum am descoperit-o. Da, nu-i nici o îndoială că atunci, acolo... e evident că nici tatăl meu n-a înţeles această problemă...

Mă uit pe furiş la copil. Băiatul, între timp a deschis, pe neobservate, cartea de istorie şi, topindu-se de plăcere, se uita cu un ochi la poza cu Ştefan cel Mare burduşind doi turci.

Îi plesnesc una peste căpăţînă de rasuna odaia.
-Na!...Crezi că-s nebun să mă căznesc cu tine cînd mintea ta colindă în altă parte?

Doru urlă cît turcii ăia din poză la un loc!
Iar eu mă ridic uşurat. Prin ceaţa trecutului o faţă de om prinde a se desluşi: a tatălui meu , în clipa în care m-a plesnit peste cap, vesel şi uşurat, spunîndu-mi, parcă: dă-o mai departe copilului tău, mie mi-a fost de-ajuns! Şi pornind apoi, fără grijă, fluierînd, cu mîinile în buzunare, spre mormînt, unde este cu totul indiferent în cîte zile se consumă nouă metri cubi de lemn de fag şi...şaizeci-şaptezeci de ani de viaţă...


C.