miercuri, 28 septembrie 2011

Tătari au fost, tătari sînt încă...

Cică prin anii 1350 relaţiile dintre Bogdan, voievod vlah (român) din Maramureş şi Ludovic I al Ungariei ,rege, nu era vlah(român) da' cam făcea legea în afara ogrăzii sale, erau deosebit de tensionate, reflectate mai ales prin drăgălaşele apelative “naszol voloh” şi “bozgor împuţit”. Aşa se face că, într-o frumoasă zi a anului 1365, după un acces de isterie, Ludovic îl deposedează prin alunecare pe Bogdan de domeniul Cuhea şi-l pasează Drăgoşeştilor (fiilor lui Sas: Balc, Dragomir şi Ştefan). Respectivul domeniu avea în componenţă şi una dintre cele mai vechi aşezări din Maramureş, vatră de sat de origine dacă, Borşa.
 Regiunea Borşei,depresiune intramontană de-o frumuseţe pe alocuri înspăimîntătoare, străjuită de zidurile măreţe ale unor munţi semeţi( Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului şi Munţii Ţibău), are imaginea unei cetăţi împrejmuite ce se lasă cu greu cucerită. Populată de gospodari care, pe lîngă spiritul creator ce ne-a lăsat peste timp deosebite lucrări în lemn, erau şi posesorii unor mîndre herghelii de cai.



Pasiunea asta pentru nobilele animale a devenit subiect de discuţie între capii unor hoarde ce se zbenguiau voios prin perimetrul european dezvoltînd o adevarată pasiune pentru moşii, fîneţe,saci cu aur, grîne, varză, viezure şi mînz. Tătarilor, că despre ei e vorba, nu le putea scăpa din vedere o raită şi prin frumosul şi bogatul teriroriu dintre Carpaţi, mai ales că producţia de carne de cal pentru şaorme era-n scădere în iurtele proprii.Astfel, după mai multe incursiuni pe teritoriul Maramureşului, timp în care şi-au satisfăcut pohtele ce li se oglindeau jucăuş în ochii linie, iacătă piticaniile ajunse , prin anii 1700, să umble după caii borşenilor. Deşi obiectivul final erau căluţii, nu puteau să nu se manifeste precum le dicta caracteru' josnic: mai un viol,mai un masacru, mai o incendiere de cetăţi şi biserici(cetatea Sătmarului sau Biserica din Borşa sînt doar două dintre "victimile" piromanilor)...Mde, aşa cum le cade bine unor cuceritori ce nu cunosc repectul pentru munca depusă de cineva...


 În fine, legenda zice că, după ce-au recepţionat o ploaie de pietre venită nu de la Allah, aşa cum mincinos susţineau cronicarii aserviţi, ci din mîinile muncite ale bătrînelor din sat ce nu apucaseră calea codrului, o tulesc în viteză spre Gura Fîntînii, loc unde-ar fi vrut să-şi aşeze tabăra. În trecere aruncă priviri hulpave către Baia Borşa (denumită multă vreme Borşa Handal), aşezare cu activitate minieră menţionată încă din anul 1554, da' trec mai departe dezinteresaţi pen'că acolo nu era rost de pricopseală. Trec în viteză podul peste Cisla, lasă-n urmă ceea ce inaintaşii noştri amatori de wurst au numit Pferdsfeld (recunoşteţi că sună mai bine decît Lunca Cailor :D ), in timp ce casca ochii la imaginea ce li se arată pe fundal cu Munţii Rodnei îmbrăcaţi, de la poale pînă în vîrf, în haina întunecată a pădurilor.

Goana nebună le stîrneşte urîţilor o sete teribilă, sete ce au ocazia să şi-o potolească cu nişte apă minerală din numeroasele izvoare ce existau într-o vale cu un nume oarecum predestinat: Valea Birtu :D. Cu forţe proaspete, străbat un mic defileu de gresii şi ajung la Gura Fîntînii unde-şi aşează corturile parcă intuind că peste ani, locul acesta va fi o adevarată perlă turistică a Maramureşului.


 O parte dintre ei, înghioldiţi probabil de Sulmus (un Aghiuţă asiatic), o iau la talpă pe urmele căluţilor borşenilor în toiul nopţii, ocazie cu care pierd prilejul de a admira frumuseţi cu care ochii lor nu prea erau obişnuiti. Merg orbeşte pe potecile abrupte ale muntelui Piatra Rea, lăsîndu-se conduşi de dorinţa de jaf şi de auzul foarte bun primit în compensaţia micimii lor , pînă cînd, într-un tîrziu, ajung la o aruncătură de băţ de-un lac glaciar aflat pe-un platou al munţilor Rodnei, lac unde caii borşenilor tocmai încercau să-şi astîmpere setea.


 Uitînd pentru o clipă motivul pentru care veniseră tot fuguţa pînă aici, cască guriţele şi îngaimă un neaoş " Wunderbar", după care cad laţi. Gurile rele spun c-au căzut laţi pen'că tocmai raseră rezervele de pălincă ale anului 1717( de altfel, un an bun pentru producţia de prună). Gurile mai puţin rele, da' la fel de lacome, au transmis peste veacuri ideea că mititeii ceia au suferit un şoc doar datorită priveliştilor ce li se-făţişau în faţa ochilor: parcă ţîşnită din inima pădurii de brazi răsare o grădină ca în 1001 de nopţi plină de splendori ale naturii: tăul Stiol, Podul Cailor, brînele din Piatra Rea şi multe altele.


 După scurtul moment de reverie se hotărăsc să-şi adjudece ceea ce mintea lor înceţoşată le spunea că ar fi al lor: herghelia de cai. Dar ei nu ştiau un lucru şi anume că aici, în Maramureş, poate că mai mult decît în oricare alt loc din ţară, omul s-a înfrăţit cu natura, pe care a respectat-o şi a îngrijit-o cum a ştiut el mai bine, iar aceasta, la rîndul ei, l-a răsplătit pe măsură cu sănătate, linişte şi multă bogăţie sufletească. Şi tocmai de aceea, borşenii, nesuportînd gîndul ca nobilele animale să pice-n mîinile hoţilor,au împins caii în hău. Legenda spune că lacrimile moroşenilor, vărsate de dorul frumoaselor animale, au format una dintre cele mai spectaculoase cascade din România: Cascada Cailor!


 Răzbunarea borşenilor a fost cruntă: cam 10.000 de tătari au fost răpuşi într-o sîngeroasă bătălie dusă în locul cunoscut ca şi Preluca Tătarilor, loc unde-au şi ridicat un monument în memoria victoriei asupra tătarilor invadatori.


Tătarii au dispărut demult de pe aceste meleaguri, lăsîndu-ne drept moştenire numele frumoasei cascade şi, din păcate, undeva adînc ascuns în adn-ul nostru, o perversă aplecare spre distrugere! Mde, aşa cum le şade bine unor oameni înalţi cărora nu le ajungi la nas nici cu prăjina 'ai mare!!


'Ai să ne-auzim (ne)distrugători!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu