Gura lumii

În timp ce unii păreau preocupaţi de treburi serioase, io mi-am adus aminte că am ajuns aci cu gîndul de chefuială, aşa că, după ce-am mai răzbit un detz de jinars, mi-am făcut curaj şi-am ieşit la atac invitînd la dans Vuploaica, ferm convins c-o să cresc în ochii ei dacă-mi etalez minunatele şi graţioasele-mi mişcări de dans. Şi cum o asemenea activitate se cere însoţită şi de-o mică flecăreală, încep să-mi deşertez bagajul de cuceritor:
"Zîmbetul tău îndulceşte cîntecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile mării"- zicea Rabindranath Tagore, şi nutresc o deosebită stimă pentru un om care a putut scrie ceva atît de frumos chiar fără a fi apucat să danseze cu tine.Vulpoaica-mi mai zîmbeşte o dată ca să fiu făcut praf definitiv şi irevocabil( chiar dacă nu mai era nevoie, jinarsu' ăsta americănesc în combinaţie cu cînepa fumată mă dusese în starea asta cu ceva timp înainte), după care-mi trînteşte din vîrfu' buzelor:" Haha, ce vrăjeli mişto aveaţi pe vremea voastră!"

Aha, "pe vremea noastră".... iaca şi duşu' rece de care aveam nevoie pentru a-mi sări beţia; atîta doar că n-o fo' vorba numa' de un duş rece, mă simt de parcă aş fi petrcut cîteva ceasuri cu Fram în aşteptarea Aurorei Boreale, iar singurul acoperămînt ar fi fost halatul ăla de matase cu care ieşise Brigadiru' de la baie întrebînd a cui este perdeaua! Norocul subsemnatului a fost încheierea melodiei, chestie ce mi-a dat şansa de a-i mulţumi frumos pentru dănţuială şi a mă retrage, cu aerul unui strungar fruntaş căruia tocmai i-a fost retrasă poza de la panoul de onoare, către terasa vilei unde speram c-o să-mi oblojesc orgoliul proaspăt ranit!

Aşadar, în timp ce din boxe-ncepe a buciuma un nebunatic "charleston"( ironic, nu?!!), eu ies agale din living, nu înainte de a remarca aşa, ca prin ceaţă, într-un fotoliu dintr-un colţ, o pereche de pivioare ce tare mi se păreau cunoscute. Nefiind în cea mai bună dispoziţie, n-am dat importanţă amănuntului şi mi-am continuat drumul bombănind în şoaptă, dar destul de tare să fiu auzit de directx cu care mă intersectam în uşa camerei:" Păi da, că acum puţoii ăştia trec direct la palme peste cur...". " Pe cine?", mă interpelează directx cu urechile făcute pîlnie. Îi răspund din mers:" Apăi , uite şi cu Vulpiţa asta...da' las că povestim mai tîrziu", şi -mi văd de drum.

Trec pe lîngă o cameră de unde se-aude-n surdină nişte jazz de calitate. Dau rapid cu ochiu' şi, prin fumul atotputernicei si multincineratei cînepe ce-nmiresmează atmosfera de pierzanie ale ultimelor ceasuri, îi disting vag, în jurul mesei acoperite cu postav verde praz, pe Dragoş, Anda, Mentalist şi-un tînăr pe care-l cheamă, mai exotic, Falcă, gîdilind cărţile la un joc infernal inventat de domnul Pocker( a cărui ţărîna, fie vorba-ntre noi, nu cred că-i deloc uşoară). În mod normal m-aş fi băgat şi eu, da' tocmai am realizat că norocul îmi cam dă palme peste ceafă de ceva vreme-ncoace şi nu-i cazul să-l forţez taman în noaptea asta, aşa că ies , în sfîrşit , pe terasă!

Aerul răcoros al nopţii-mi face bine. Şi mai bine mi-ar face o cană plină cu minunea aromată pre numele ei cafea. E drept, la nici doi metri de mine se află o ditai oală plină cu cafea, dar:" Cînd curmalele cad pe mustaţa unui leneş, acela cheamă pe altul să i le pună în gură"- ăsta este un foarte instructiv proverb bengalez ce conţine o mulţime de sugestii didactiice cărora mă conformez, aşadar o să aştept, poate-poate apare careva să mă servească!

Oftez visător în timp ce zorii zilei încep să-şi facă apariţia. Băi, dar nu mai apare nimeni cu cafeaua aia! Ah, ce linişte plăcută aici pe terasă; dac-am fi într-un loc normal, acum aş auzi greieri cîntînd.Probabil că ar fi mult mai muzicali decît zarva produsă de grupuleţul ce văz că are intenţia de a veni pe terasă. Eh, sper să m-aleg cel puţin cu o cafea dacă tot mi s-au dus pe apa sîmbetei momentele de reverie! Dar ce-or avea de toacă precum gaiţele?!

Anda îmi explică, la turaţie maximă:" Băi, să vezi ce sa-ntîmplat, Brigadiru i-a dat o palmă peste fund Vulpiţei!". Rămîn mască; ochii încep să mi se bulbuce ca la melc; reuşesc doar să-ngaim:" Pune-mi, te rog, nişte cafea!". Alina mă scrutează cu o privire tăioasă dar îmi face favorul; în timp ce-mi toarnă cafeaua, zice:" Ba, pardon, stîlpii tripoului susţin că MDreams a fost cel ce-a atentat la pudoarea fetei!". " Să mă scuzi- sare Leul indignat- dar eu abia ce intrasem. Dar ştiu sigur, mi-a spus o persoană de-ncredere că, de fapt, Vulpoaica i-a trăznit o palmă peste urechi lui directx!". "Da' de unde- răcneşte Nylă, un tip cu un nas din care s-ar face lejer două nasuri obişnuite şi tot ar mai rămîne material- io am auzit, din sursă sigură, că Mentalist i-ar fi tras o palmă peste fund lui directx, iar Brigadiru a sărit indignat şi l-a plesnit pe Dragoş din greseală!; acum tocmai se pregătesc de duel!".

Hmm, din ce în ce mai nedumerit, îmi termin cafeaua şi mă ridic din şezlongul în care sperasem să pot aţipi liniştit pentru a-mi face somnul de-nfrumuseţare şi zic:" Hai să mergem să-i oprim pînă nu fac v'o nefăcută! Fantastic, domnule, nu poate omu' să stea liniştit niciun minuţel, că mintenaş vă daţi în stambă!".

Intru val-vîrtej în living şi ce-mi văd ochii? Stimaţi telespectatori, aici, pe stadionul din Colorado, tribunele sînt pline şi meciul a-nceput. Atmosfera sărbătorească e subliniată de exclamaţiile muzicale ale numitei Maria Tănase( ceva cu vinul ghiurghiuliu), iar pe acest fond sonor, Dragoş şi directx execută un minunat dans tribal. Sus pe masă, Brigadiru, care-şi legase la cap o bentiţă tricoloră, îl ruga insistent pe Mentalist să-i facă rost de numărul de telefon al lui Bălcescu; mă vede şi răcneste fericit:" Bine ai venit, frate Mihai Viteazu!!" Rămîn perplex! El izbucneşte-n rîs:" Hai, bre, ce-ai rămas blocat. Stiu că nu prea semănaţi, dar purtaţi aceiaşi pisică mişto pe cap!!!".

Ma uit chiorîş. Vulpoaiaca stă pe o canapea şi ride cu lacrimi. E clar, aici nu sa-ntîmplat ni'ca. Pfff, ce ţi-e şi cu zvonerii ăştia! Mă duc şi-o iau din nou la dans. De data asta încercăm să încropim un menuet, măcar dacă-s "vechi" să mă simt o ţîră aristocrat.

În timp ce dănţuim văd iarăşi, în fotoliul cela din umbră, nişte picioare care tare mi-s cunoscute. Ah, e bine...

C.

Cum am devenit povestaş

La început au fost literele şi eu grăit-am astfel: domnul scrie. Domnul despre care făceam vorbirea era un nene ce stătea la catedră, un nene înalt, chiar foarte înalt dacă luăm în calcul şi jobenul lucios ce-l purta, cu aer distins, pe cap. Despre ce anume scria n-aveam nici cea mai mică idee şi tocmai de aia eram taaare interesat, curiozitatea-mi nativă rîcîindu-ma insistent. L-am intrebat pe colegul meu de bancă da' nici el n-a ştiut a-mi spune.

în schimb, m-a-ntrebat unde locuiesc. N-am ştiut să-i precizez strada, da' l-am asigurat că-i a mai ţifraşă stradă din Hermannstadt. Mi-a mai pus ceva întrebări la care i-am răspuns cu oarecare rezervă, ca omu' care nu vorbeşte bucuros despre cestiuni private- dar oricît de scurt, răspunsul meu a fost totuşi suficient de plastic ca să-l fac să-nteleagă că am venit aici de curînd şi că înainte aveam la Heltau un castel modest, cu herghelia aferentă si v'o două wigwam-uri în codrul de lîngă crescătoria de dragoni. Eram convins ca noul meu amic nu ştia ce-i acela un wigwam şi tare năcăjit eram că nu mă-ntreabă, ba se mai şi preface că ştie!

Nu, nu m-a-ntrebat, în schimb s-a apucat să se laude cu faptul că ai lui au cumpărat o cadă de baie. Am dat uşor din cap şi i-am mărturisit cu toată sinceritatea( fiindcă nu-mi place a minţi şi nici să mă laud nu-mi place), că noi, deşi avem deja patru căzi( una-n sufragerie, una-n birou' lu' tăticu' şi două-n wigwam-uri), ai mei vor cumpăra încă cinci, dintre care două vor fi prevăzute cu lanterne magice demontabile iar una va avea un mic aparat cu ajutorul căruia cada se va pune-n mişcare- da, da, mă voi putea plimba cu cada- şi puţin, da, puţin de tot, se va ridica şi-n aer!

Ajuns în acest punct, cu siguranţă aş fi abandonat discuţia, căci pe vremea aia nu-mi plăcea să pălăvrăgesc şi să mă laud...da' ce puteam face dacă amicul meu ţinea morţiş să afle dacă am avut baiuri cu tîlharii în codrul de la Heltau? Nu puteam să nu zîmbesc la vederea naivităţii întruchipate, totuşi i-am explicat, într-o manieră reţinută, dar nu neamicală şi lipsită de politeţe, că nu aveam noi probleme ci, adevărul pur este că noi hăituiam tîlharii...Furat de amintiri, i-am povestit amănuntele interesante ale unei asemenea hăituieli cînd am pus pe fugă, călări pe cîte un murg rotat, doisprezece tîlhari şi patru ucigaşi, care de teama noastră s-au căţărat într-un copac. Tăticul meu a scuturat copacul pînă cînd patru tîlhari şi, dacă-mi amintesc eu bine, un ucigaş au căzut din el. Pe trei dintre ei am reuşit să-i îmblînzim şi să-i folosim la mici munci casnice!

Prietenul meu m-a ascultat cu mare atenţie pînă la sfîrşit, apoi mi-a arătat o bucată de sticlă prin care literele se văd mai mari. I-am spus, zîmbind, că şi eu cunosc bine acest instrument, mai ales că şi noi avem o bucată de treiz...hm, de trei zile avem o bucată de trei metri de asemenea sticlă prin care deseori privim la stele. O, da, întrebarea-i logică: într-adevăr obişnuim să ne uităm şi la planeta Marte, care se vede cam cît Piaţa Huet şi putem distinge cu destulă claritate şi preciziune ce se-ntîmplă pe-acolo!

O, da, tare-s interesante lucrurile pe car' le vedem ..Pe Marte trăiesc furnici de înălţimea unui om, furnici cuirasate şi furnici zburătoare şi pot să-ţi spun că-n momentul de faţă e mare frămîntare acolo.Trebuie să ştii că pe Marte sînt două feluri de furnici( roşii şi negre), şi tocmai acum cele două neamuri de furnici se războiesc crîncen între ele! Amănunte nu i-am putut da prietenului meu în aceeaşi zi, da-n drum spre casă mi-am adunat gîndurile pentru ca a doua zi să pot da răspunsuri corecte noului meu amic dornic de informaţii.

A doua zi am avut deosebita bucurie să-i pot povesti pe-ndelete despre războiul furnicilor. I-am spus că poziţia trupelor roşii e, pentru moment, destul de bună; ele s-au adunat în dosul unui munte unde fac pregătiri pentru a trece un rîu în rînduri compacte, sub conducerea regelui furnicilor roşii care are sub comanda sa mai multe milioane de furnici, toate semănînd între ele, parcă ar fi dintr-un tată! Văzînd interesul viu manifestat de prietenul meu, i-am promis că pînă a doua zi voi studia şi poziţiile furnicilor negre şi-i voi vorbi pe larg despre regele acestora care, fie vorba-ntre noi, de pe-acum mi-e simpatic pen'că s-a aparat cu deosebit curaj, înfruntînd moartea cind, scufundat in ginduri, se plimba printr-un defileu şi a fost atacat pe la spate de o furnică roşie ieşită dintr-o cavernă! A învins-o foarte uşor, dar a lăsat-o în viaţă!

Atitudinea regelui furnicilor negre m-a emoţionat profund, chiar mi-a stors o lacrimă...Mi-am dat seama că pentru o astfel de purtare nu e nevoie numai de forţă fizică şi curaj, ci, la drept vorbind, şi de o anumită conştiinţă care deşteaptă în sufletul unui rege o severitate neînduratoare faţă de atacurile perfide şi trădătoare, dar şi o bunătate fără de margini faţă de popor, faţă de văduve, faţă de orfani şi faţă de alţi dezmoşteniţi ai soartei. Hm, dacă ar fi pamîntean, sigur l-am căţăra pe-o statuie. Sau l-am împăia, funcţie de posibilităţi!

Eram sigur că, mai curînd sau mai tîrziu, regele furnicilor negre va învinge dar ştiam că strălucita victorie nu-l va impresiona pe amicul meu decît dacă va urmări mai întîi calvarul suferinţelor acestuia. De aia i-am destăinuit şi alte amănunte: două furnici se-nţeleg să-l trădeze, se-ntîlnesc într-o vale-ntunecoasă şi pornesc un atac împotriva palatului! Din fericire, regina furnicilor negre tocmai ştrencănea de zor la hlamida regală aşa că a putut da deşteptarea-n palat, astfel că armia furnicilor negre s-a urnit din loc şi-a pornit-o către mare!

Despre acest alai negru şerpuind spre mare i-am povestit a doua zi prietenului meu.

În departare oglinda mării luceşte-n lumina soarelui ce-apune. Munţi de-un pitoresc romantic alterneaza cu cîmpii nesfîrşite unde ar avea loc furnicile negre laolalta cu ale roşii. În inima codrilor, printre copaci şi la umbra tufişurilor se-ascund, stînd la pîndă, furnicile roşii...Cîteva ceasuri şi vor da năvală...Într-o linişte sinistră alaiul negru se rostogoleşte-n mare...Dintr-o ciudată dorinţă de a-şi strivi definitiv adversarul, furnicile roşii se prăvălesc şi ele în apă...Marea devine sîngerie. În sfîrşit, planeta este pustie. Poate-i mai bine aşa!


Iac-aşa...

'Ai să ne-auzim...hm, povestitori :)


C.

Bucuria gloatei

Razele-mbietoare ale soarelui se strecoară printre jaluzele, semn că ar cam fi timpu' să mă-ntorc pe partea ailaltă.Încerc s-o fac cît mai lin, pentru a nu-mi tulbura somnul şi lenea ce mă stăpînesc. Cît pe ce să-mi reuşească manevra, cînd, dintr-o dată, liniştea mormîntala este risipită de-o rafală de pumni în uşă, acompaniată de guturala voce a vecinului de palier care mă anunţa delicat:"Hai , bă Alcide, că-ntîrzii!!!"

Hait, mi-am adus aminte că la opt începe show-ul şi-mi propusesem s-apuc să beau ultimele trei cafele pînă atunci! Brrr..în odaie încă e răcoare... ce bine era sub pătură. M-apucă şi ciuda acum... pentru o treabă ca asta bietul om nu este lăsat să-şi facă somnul! Oare ce să-mbrac? Cred că merge un costum simplu, negru...

Tîrrr, sună telefonul: "Aloo, domnu' redactor, veniţi odată, toată lumea e prezentă; nu-i putem face pe domni s-aştepte!".
Pff, las' s-aştepte! Nemaipomenit, cîte pretenţii! De ce-au organizat asemenea spectacol cu noaptea-n cap?! Doamne, dar mă doboară somnul! Mi-au stricat toată ziua, că de viaţă ce să mai vorbim!

Uff, în sfîrşit, am ajuns în staţia de tramvai.Să vedem cît oi aştepta...iaca drace, astăzi n-o-ntîrziat, ba chiar a venit mai repede! Vatmanul, care pînă azi nici măcar pentru un "bună ziua" nu-şi descleşta fălcile, mă fixează cu o privire curioasă şi mă-ntreabă...nu, nu mă-ntreabă, zice:"un bilet numai dus!". Mde, umblă vorba...
În spatele meu urcă vijelios un amic: " Ce noroc că te-am ajuns din urmă. Spune-mi, ce să scriem la gazetă despre chestia asta a ta de azi?"
" Scrieţi ce vreţi", îi spun indiferent.
"Extraordinar, ce uşuratic eşti!...Da', auzi, n-ai puţin trac? Şi, apropo, n-ai cumva un bilet? Am o verişoară care ţine mult să asiste şi ea...Ştii, e o admiratoare de-a ta..."
"Du-te mă...", îmi scapă o sudalmă-n gînd, în timp ce-i arunc o privire chiorîşă! Nici azi nu-ncetează cu periuţa!

Dar iată-mă sosit.Sigur ăsta e locul, ţinînd seama de lumea adunată. Se vede treaba că oamenii nu m-au uitat încă...Deşi, dacă stau să mă gîndesc bine, lumea cască ochii la orice.
Încerc să urc pe "scenă" strecurîndu-mă prin mulţime. Nu-i chiar uşor...unii mă salută, alţii-mi dau pălmi peste ceafă...Ajung cu greu la locul faptei, unde m-aşteaptă directorul de la gazeta. Mă ceartă că nu i-am trimis articolul pentru săptămîna asta...eh, mare pagubă! Dar ăsta cine mai e? Aaaa, da, preotul!
"Spovedeşte-te, fiul meu.", îmi zice cu vocea aia de ţîrcovnic beat.

I-auzi-ia, fiu-său...În fine, ca să fie spectacolul complet, îngenunchez şi-mi ridic mîna ca pentru un jurămînt:
"Recunosc, n-am putut face altfel. Ceea ce am făcut nu mai pot îndrepta. Nici chiar aici, în faţa eşafodului nu sînt dispus să regret şi nici să retractez: nu-mi plac oportuniştii, nesimţiţii, milogii; mi-e greaţă de modelul" gigibecali". Iată-mă, sînt aici şi îmi menţin părerea. Părerea unui " agramat, prost, analfabet", nu-i aşa? A, şi "rusofil" pe deasupra! Şi-acuma, haidem!"

Buff, cu sunet înfundat securea cade peste grumazu-mi; călăul şi-a făcut meseria.

Ei, n-am ce zice, bun sfîrşit pentru luna asta.

 'Ai sa ne mai auzim din cind in cind


C.

Jucărie pentru... fiul meu.

"...Vai cum s-a dus fără noroc
Copilaria-mi toată!
Să n-am eu parte să mă joc
Măcar o dată!"


Ficioru' meu împlineşte doi anişori. N-aveţi idee ce dulce-i piciu! Şi asta n-o spun numa' eu, că-i sînt tată, ci şi alţii...de exemplu nevastă-mea.
În cinstea măreţului eveniment m-am hotărît să-i cumpăr nişte jucării, de-aia stau acum proţăpit în mijlocu' floaşterului, cu ochii aţintitţ în vitrinele de la bolda ai mare, studiind terenul, orientîndu-mă după jucărelele ce musai să ajungă în braţele piciului. Rapid am băgat de samă un "Hopa Mitică", ăsta neapărat trebuie să-l iau. Da' de ce ţin morţiş să-l cumpăr?...Aaa, da, e atîta vreme de cînd aş vrea să-i cunosc mecanismu' şi să văd dacă înăuntru-i din lemn sau fier...

Hm...nevastă-mea îmi atrăsese atenţia să-i cumpăr o jucărie cît mai rezistentă....Aha! Am găsit! "Cuburile Richter"- cel mai minunat şi mai frumos joc din lume cu rezistenţă mare la şocuri. Ah, şi ce turnuri grozave poţi construi cu ele! Şi unde mai pui că ultima figură din cărţulia cu modele n-am apucat s-o construiesc niciodată, fiindcă ultima foaie se rupsese şi îmi şi lipseau două cuburi albastre; căzuseră sub laviţă, pe vremuri, fiindcă toate astea s-au întîmplat demult, demult...

Ei, da, şi am să-i iau şi o sfîrlează! Una de aia ce-o răsucesti pe sfoară şi se-nvărte şi zbîrnîie ca o sirenă! Vai, ce se va bucura copchilu' tatii! Şi-o să+i cumpăr şi o trîmbiţă, cel puţin în felu' psta voi avea şi eu una...vreau să zic, va avea şi băiatul meu o trîmbiţă...

Iată jucăriile! Nevastă-mea le ia mintenaş să le ducă ficiorului ca acesta să se joace frumos şi liniştit în odaia lui în timp ce tăticu, om mare şi serios, trece în biroul lui să lucreze...

"Ei, dar ce se-ntîmplă? Ce-s ţipetele astea? Mă obligaţi să mă scol de la birou...de ce nu mă lăsaţi să lucrez?! Bunînţeles că piciu' ţipă ca din gură de şarpe dacă nu-i dai sfîrleaza ce i-am cumpărat-o! Ei, vezi? Cu i-am dat-o, cum a tăcut! Vezi, ficioru' tatii, asta-i sfîrleaza pe care ţi-a cumpărt-o tăticu. Nu-i aşa că-i frumoasă? Bă, da' tăntălău eşti, asta nu se bagă-n gură. Se ţine aşa...Stai să-ţi arate tăticu!

Uite-aşa, mă piciule, o prinzi cu două degete de partea de jos, înfăşori sfoara, o smuceşti, hop! o pui repede jos şi uite ce minunat se-nvîrte!...Măi, dar n-o atinge, că se opreşte. N-auzi? Pleacă de aici! Extraordinar copilu' ăsta...strică tot ce atinge...şi ce fain se-nvîrtea!

Ei, stai puţin , puişorule, aşa nu se poate. O să-ţi arate tăticu...tu nu ştii s-o potriveşti...Ei, ia mîna de pe ea...ştrengarule, n-auzi? Dă-o să-ţi arate...ei, acuşi îţi trăznesc una peste deşte...

Vorbeşti prăpăstii, draga mea; cum poţi spune că i-am smuls-o din mînă şi de aia ţipă. Nu i-am smuls-o, am vrut doar să-i arăt cum să se joace cu sfîrleaza. El n-are de unde să ştie! Taci, mă, ce tot orăcăi? Uită-te la tăticu...o iau, răsucesc sfoara, o smucesc, îi dau drumu'...tiii, ce fain se-nvîrte!

Ptiu, ce faci măgăruşule, de ce vrei să dai cu piciorul în ea? Draga mea, te rog ia copilul, du-l mai încolo! Cum poţi spune că nu-i o jucărie potrivită pentru el? Dar cui să i se potrivească, dacă nu lui? Jucăriile sînt făcute pentru copii, nu pentru cai bătrîni! Cui i se potriveşte? Poate ţie? Sau mie? Eh, voi , femeile, n-aveţi nici o logică. Bineînţeles că-i pentru el! Niciodată n-a avut o jucărie mai frumoasă! E cea mai frumoasă sfîrlează din lume, da' trebuie să ştii s-o învîrţi. Uite, înfăşori sfoara...pac...îi dai drumul...Minunat, ce fain se-nvîrte! Iaca, se loveşte de piciorul mesei, se clatină..pfui, s-o oprit! Nu-i bai, sigur de data asta se va învîrti de două ori pe-atîta! Pariem? Pe ce pariem?Aha, uite ce fain merge...

Cum adică, unde-i copchilu? De unde vrei să ştiu?! O fi ieşit afară. S-o fi dus în odaia lui...Nici n-am băgat de samă...S-o fi plictisit.

Stai!...Nu-l adu încă încoace...Nu vezi ce frumos se-nvîrte? Ar fi în stare s-o doboare, neatent cum e , tocmai acum, cînd...n-auzi, aşteaptă puţin, sînt curios să văd cît timp se va-nvîrti...Ei, şi ce-i dacă e la mine-n birou? Lasă-l acolo, s-o fi plictisit...în cel mai rău caz se va aşeza la birou şi va încheia el lucrarea în locul meu..."




'Ai să ne-auzim copilăroşi!


C.

Manufactura de partide...

În biroul domnului Overall, directorul general al Întreprinderii pentru Confecţionarea ideologiilor Politice şi a Constituţiilor destinate Orînduirilor de Stat Capabile a se guverna singure, plutea o atmosferă tensionata. În şedinţa comitetului director s-a hotărît introducerea unui produs nou, iar echipa adunată degrabă în biroul directorului aştepta preţioasele "indicăţii" pentru a putea porni faimosul proiect.

Churlish, inginerul chimist, este primul căruia i se trasează sarcinile:" Te duci în laborator şi din materialele ce le ai la dispoziţie vei realiza o compoziţie cît mai subtilă care să conţină puţină "protecţie socială", o uşoară tentă de "rasism" combinată cu minim cinci polonice de "patriotism rural", cîteva picături de "neocapitalism", de "tehnocraţie", "reevaluare economică", vreo două pungi de concentrat de " forţe naţionale", dar toate acestea diluate într-un pic de paneuropenism. Poţi să pui şi nişte "antisemitism", aşaaa, un strop, cît un condiment pentru aperitive!"

Churlish întreaba în timp ce se scarpină-n barbă( nu se ştie dacă din cauza gîndurilor ce-l frămîntă sau din cauza păduchilor):"Avem brevet pentru aşa ceva?"
Overall pufneşte ironic: "Asta-i bună! Păi ăsta-i un produs politic, aşadar nu trebuie acţionat legal sau moral...sigur avem prin arhivă vreun document ce poate fi copiat şi folosit pe post de brevet! Şi daca tot ajungeţi acolo, răscoliţi şi după un nume de efect: "Comunism mahomedan", "Patriotism biochimic" sau aşa ceva...Şi şeful secţiei de imagini să caute vreo marcă de fabricaţie adecvată! Hai, fuguţa, că n-avem timp de stat!"

Injinerul pleacă-n trombă din birou, mai-mai să-l dărîme pe cel ce tocmai vroia să intre: Exageratderenumitul domn Toady, şeful propagandei, omul a cărui limbă s-a scrîntit de mii de ori în timp ce-şi lătra lozincile. Intră în biroul directorului cu o privire semeaţă şi un zîmbet-rictus întins pe faţa-i ce încă mai purta urmele feselor celor pupaţi cu osîrdie de-a lungul anilor:" Aştept dispoziţiile dumneavoastră, mult stimate şi iubite director general!"

Overall îl pune-n temă rapid:" Băi Toady, vrem să introducem un produs nou. Numele produsului ţi-l voi comunica mai tîrziu, dar uite care-i treaba ta: să pregătesti piaţa pentru partidul pe care-l lansăm. În maxim şase luni partidul ăsta trebuie să preia puterea. Aşadar, înarmează secţiile de asalt, aruncă seminţe în ariergarda culturală, pregăteşte toxinele pentru presă. Şi nu uita să lucrezi la "istoria" acestui partid care se va naşte, pregăteşte nişte origini atestabile în operele filozofice şi de ştiinţe naturale!"

Toady are ceva idei şi le prezintă cu mîndrie:" Cred că ar fi bine să punem la cale şi niscai întruniri populare, marşuri...lunar să organizăm cîte o demonstraţie cu lampioane, brasarde, fabricăm cîţiva eroi, martiri...Ah, trebuie să punem în funcţiune şi secţia de balast artificial! (directorul se uită nedumerit...) Ei, asta-i denumirea ştiinţifică, de fapt îs doar nişte cataroaie învelite-n ţiplă, cu care se sparg geamuri. Sau capete, după caz!"

Overall vrea să scape cît mai repede de duhoarea nesimţirii ce-o poartă cu el acest Toady, aşa că-l expediază fără fasoane:"Bun aşa, dă-i bătaie! Hai, dacă este nevoie, munceşti între zece şi treizeci ore pe zi la acest proiect, fără comentarii!"
Toady nu se lasă hîşîit cu una, cu două:"Mă scuzaţi, iubite director, da' şeful?!...Cine va fi şeful mişcării, Omul Destinului, Trimisul Istoriei, Mîntuitorul Epocii, personalitatea în jurul căreia să se cristalizeze noua Credinţă?"
Directorul îi arată iritat uşa în timp ce-i replică:" Eh, problema asta-i ca şi rezolvată!( pune mîna pe telefon) Alo, doctore, ia trimite-l mătăluţă la mine pe ăl mai breaz de la secţia Laringologie!"

Nu trec cinci minuţele şi în birou intră , pe lîngă inginerul chimist, un tînăr blond cu o figură de războinic veşnic nemulţumit, cu ochii bulbucaţi de ură, iar deasupra ochilor cu puţin loc pentru creier. "Să trăiţi, domnule director! Dolt mă numesc!", răcneşte feciorul în timp ce-şi depune dosarul cu acte pe biroul directorului
Overall îl priveşte sumar şi-ncepe a-i răsfoi dosarul:" Hm, înfăţişarea merge...da...ştii să citesti dar cu scrisul stai cam prost, eşti un agramat; o rezolvăm... nu vei mai scrie nimic, o să ai secretară pentru aşa ceva! Hmm, nici cu vocabularul nu stai prea bine, nu cunoşti mai mult de 50 de cuvinte; nici asta nu-i o problemă...o să apari în presă cu un ziar personal şi o să-ţi fabricăm noi abonaţi, ca să creadă lumea că eşti un tip capabil( încă mai muşcă pulimea la aşa ceva)! Buuun, să trecem la ce-i mai important: vocea! Trebuie să ai o voce puternică, un timbru impresionant. Ia o carte din bibliotecă şi recită ceva."

Fecioru' pune mîna pe prima carte şi începe a citi cu patos crescînd:" Bucureşti, Braşov, Curtici, Danzing, Praga, Munchen, vagon de dormit, vagon restaurant, cu plecaredelaliniaunadelaorelezeceşitreiminu..."

Directorul îşi pune mîinile la urechi şi-l întrerupe brusc:" Mulţumesc, tinere, eşti perfect pentru misiunea asta! Acum să vedem ce reţetă a schiţat Churlish."

Injinerul îşi drege glasul şi-ncepe a turui cu modestie, dar şi cu multă demnitate (nu stie ce-i aia, da' stie că-i un cuvînt folosit des de mulţi din anturaju' său...):" Cred că va fi ceva original, e prima oară în istorie cînd apare aşa ceva: vom pretinde deplina egalitate în drepturi a celor cu părul blond.Funcţii de stat vor putea primi doar cei cu negi pe nas! Nu se admit bătăturile pe policar! Motocicliştii şi pescarii, în calitatea lor de provocatori şi factori direcţi ai viitorului război mondial, vor fi deposedaţi de toate drepturile politice şi statul le va confisca averile!"

Pe Overall îl cam pufneşte rîsul, da' se abţine:" Pfff, abil ticluit! Mai ales partea cu pescarii..."
Churlish simte că-i momentul să crească-n ochii şefului:"Am pregătit şi un mic discurs pentru viitorul conducător; daca doriti să-l prezint...sau, mai bine să-l citească tînărul Dolt, sa ve...!"

Tînărul imbecil nu stă pe gînduri. Smulge foaia din mîinile inginerului şi se caţără pe masa de unde , bag de samă , vrea să-şi domine auditoriul şi se apucă de răcnit ca un apucat:" Prieteni, iată, aveţi acum ocazia să vedeţi unde a ajuns ţara asta de pe urma ticăloaselor uneltiri ale tagmei pescarilor! Această lepră perfidă unelteşte pe ascuns, pe sub ape, ca să înece în mocirla distrugerii toate nădejdile într-un viitor mai bun pe care acest popor mîndru şi liber şi le-a pus în mişcarea noastră nestăvilită...dar noi ştim unde să căutăm capul de la care se-mpute peştele! Sabia glorioasei indignări a tineretului nostru, a tineretului nostru jignit în miezul demnităţii sale, se va prăvăli peste blestematul grumaz ca să-l separe de trunchiul său înainte de a infecta întreaga lume...( ochii bulbucaţi aruncă fulgere, buzele-i aruncă spume) Strigaţi deci cu mine împreună: Jos Mamutul Piscicultor! Jos Motocicliştii! Trăiască Mîndrul Neg, simbolul mîntuitor şi Farul îndrumător al acestei ţări atît de mult încercată!!!"

Directorul aplaudă placid, chiar cu o umbră de sarcasm, după care le mulţumeşte celor prezenţi:" Domnilor, vă mulţumesc. Mîine veţi primi instrucţiunile iar de azi în şase luni, sub conducerea lui Dolt, firma noastră va livra noul sistem. Bineînţeles, celui care ne va face cea mai avantajoasă ofertă! "


'Ai să ne-auzim fabricatori!


C.

Iarna Lupului Alb (10)

Capitolul X: Leacul (de ramona.alexandra)

Apăsă, dar nimic nu se întîmplă. Apăsă o a doua oară, mai cu forţă, dar nimic nu anunţa o apariţie spectaculoasă sau o teleportare către o stea îndepărtată.
A avut atît de atent grijă de micul obiect, încît ideea că ar fi defect, nu părea una plauzibilă. Nu mai aveau nevoie de el? Îl abandonaseră? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat după masacrul tribului său, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost încredinţată misiunea. Dar au trecut zeci de făurari de atunci.

Gîndurile năvăleau în mintea sa şi nu ştia asupra căruia să se concentreze.
Un foşnet de frunze uscate îi atraseră atenţia în spatele său. Se întoarse în acea direcţie cu respiraţia tăiată, dar nu zări nimic, nici un suflet, nici o arătare. Ceva îi spunea în minte că nu era în siguranţă. Un fior rece îi străbătu coloana şi îi făcu sîngele să îngheţe în vine, iar părul de pe ceafă să se zbîrlească. Simţea o electricitate nejustificată în aerul ce îl înconjura. Îşi aruncă cu iuţeală privirea în toate direcţiile, dar nimic ameninţător nu se ivi. Îşi ţinu respiraţia pentru încă o clipă şi ascultă. Era linişte, o linişte nefirească poate. Sfîrşitul lunii februarie şi cu toate acestea vîntul nici măcar nu adia, susurul apelor curgătoare nici că se auzea, vietăţile pădurii, neadormite de Baba Dochia, parcă amuţiseră, încremeniseră.

Fără a mai ezita, şi cu naturaleţea mişcării unui iluzionist, GeRul, scoase pumnalul argintat de la brîu. Acest obiect, moştenit de la bunicul său încă de pe cînd era un băieţandru, era descîntat de Luminatul tribului pentru a lupta atît cu fiinţele omeneşti, cît şi cu acele arătări ce par o plăsmuire a unei imaginaţii bogate. Lama era pătată deja de sîngele multor jivine, dihănii şi oameni nesăbuiţi.

Un mîrîit prelung tăie liniştea acută şi, fără nici un alt avertisment, sări din tufişuri un animal ce părea gata să atace. Era Ghergana. GeRul se relaxă pe moment. Cînd ajunse în dreptul lui era preschimbată într-o tînără femeie foarte frumoasă. Părul auriu i se revărsa în bucle mărunte pe umerii goi, ochii negri luceau de nelinişte şi teamă.

- „Satul a fost atacat de un... animal! Şi îţi jur pe colţii mei că nu am fost eu! “
- „Lupi? “
- „Nu cred. Am ajuns prea tîrziu, dar am încercat să îi iau urma. Era... un singur miros, o singura amprentă, dar simţurile îmi spun că era o felină cu miros de om. “

GeRul încremeni. În faţa lui vedea acei ochi de pisică ce îi bîntuiseră gîndurile încă din tinereţe. Nopţi la rînd l-au ţinut treaz, l-au făcut să se zvîrcolească printre broboane de sudoare atunci cînd aţipea. GeRul scînci cînd îi recunoscu. Un sunet involuntar din adîncul fiinţei lui ce nu exprima atît teamă, cît surprindere.

- „Ghergana, îmbracă chip de lup şi ascunde-te în peştera mamei tale. Ea a înconjurat acel loc cu vrăji de protecţie pentru a ţine supranaturalul la distanţă. Doar oamenii te pot găsi acolo, iar ei nu vor căuta. Aşteaptă-ne acolo! “

Fără a mai sta în cumpănă, GeRul o rupse la fugă prin pădurea întunecată. Nu privea în urmă, doar alerga. Trebuia să ajungă la timp în sat, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva unui lynx, şi nu a unui lup, aşa cum putea pune rămăşag că va reacţiona gîndirea colectivă. Alerga asemeni unui nebun scăpat din strînsoarea chingilor, dar ştia el de ce. Lynxul l-a pîndit mereu din urmă. Pe el îl urmărea. Dar mai mult, acum înţelegea altfel lucrurile.

*

Era învăluit într-o ceaţă înecăcioasă. Respira greu, dar regulat. Brusc văzu o lumină ce lucea în apropierea sa. Un far, o torţă, o lumînare? Se îndreptă într-acolo şi ceaţa se dispersa. Cînd totul se limpezi, se văzu mergînd voios, alături de un pui alb de lup. Recunoştea puiul de lup dintr-un vis, dar ce nu înţelegea era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis şi acesta. Se aplecă să ia puiul de lup în braţe, dar în acea clipă tot ce îl înconjura se schimbă, se transformă. Mişcarea îl ameţea acum, aşa că se aplecă pe vine, pentru a nu leşina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla în inima muntelui, înconjurat de stîncă din toate direcţiile. Parcă era un crater în vîrful unui munte.

- „Te afli în vîrful Muntelui Fără de Vîrf. Ai avut dreptate, eşti cu adevărat în inima muntelui. “

Cînd privi în dreptul vocii, văzu un lup mare, falnic, cu umerii laţi şi colţi albi, lungi şi ascuţiţi. Ochii roşii ai lupului îl înspăimîntau. Se trase instinctiv mai îndărăt, ca o măsura defensivă.

- „Nu îţi voi face rău! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii mă credeau demon. Dar frica omului poate înălţa multe fantasme. Nu am atacat oameni decît pentru a mă apăra. Şi, recunosc, o singură dată pentru a salva un copil de bătaia tatălui ce îşi băuse minţile. Dar nu l-am omorît. Din păcate atunci cînd am gustat sîngele uman, ochii mi-au căpătat acea culoare a sîngelui proaspăt. Am atacat animale pentru a mă hrăni, dar le-am căutat mereu pe cele slabe, bolnave, sau bătrâne. Oamenii mă credeau monstru, dar eu nu am vrut să fac rău, doar să-mi astîmpăr foamea, iar ei m-au ucis. Cînd m-au văzut fără suflare s-au bucurat şi au urlat victorioşi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta contează. Vezi tu, oamenii nu au înţeles, blestemul s-a abătut asupra lor pentru că ei, păzitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu făcea rău nimănui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din pădure, ci lupul de printre ei, ce umblă sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, în mare măsură. “

Vlah trecuse deja de şocul acestui vis, iar misterul poveştii îl captivase. Parcă ştiuse dintotdeauna că lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tărie. Sigur fiind că va pune întrebarea corectă, se adresă succint, dar cu blîndeţe, lui Draug-Rog.

- „Ce înseamnă <<în mare măsură>>, şi cum? “

- „Adică Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor avînd loc doar în nopţile cu lună plină. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de conştiinţa omului din interior. Mai simplu spus, latura umană va pune stăpînire pe cea întunecată a animalului salbatic. “

O urmă de mister străbătu ochii lupului. Era fericită să împărtăşească marele secret aflat abia în negura morţii.

- „Leacul îl vei găsi aici, în această încăpere săpată în stîncă, sub o piatră de lună ce nu-şi are locul în întunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvînt magic, pentru că descîntecul e rostit de sute de ani de freamătul copacilor. “

Vlah tresări. Niciodată nu a înţeles cît de ad literam era expresia „limba străveche a Mării de Copaci“.

- „Mergi repede! Salvează-mi fetele! “

- „Încă ceva! De ce eu? “, întrebă Vlah nedumerit. „De ce ai venit în visul meu? “

- „Simplu! Prin tine curge acum sîngele meu. Doctorul ce te îngrijeşte face teste pe oameni folosind sîngele prelevat din trupul meu muribund. Stai liniştit! Nu vei deveni Lup Argintiu, rănile ţi s-au vindecat miraculos. “

Draug-Rog, aproape că zîmbi.
- „Trezeşte-te acum, sătenii au omorît vrăjitoarea cu chip de lynx ce era vinovată de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi în siguranţă! “

Ultima parte a ce auzi se temea că înţelesese greşit. Un lynx? Vrăjitoare? Doamne, în ce lume trăia!
Cînd deschise ochii, lumina puternică îl orbi dar se forţă să privească în jur, clipind des şi mărunt. Adora îl ţinea strîns de mînă, cu feţişoara ei rotundă şi gingaşă adormită pe marginea patului de spital. Nu putea să nu se gîndească la cît de mult o iubea. Se ridică uşor, surprins că nu simţea nici cea mai mică durere.

Îşi trase mîna aproape de piept şi îşi verifică corpul. Nu vedea nici o vînătaie, nimic. Scoase perfuzia şi se ridică în picioare. Îşi căută hainele şi le îmbrăcă repede. Apoi se apropie uşor de iubita lui şi o sărută drăgăstos pe frunte. Luă o felicitare de pe noptieră, primită, se pare, în timp ce era inconştient, de la un coleg de antrenament. O întoarse pe spate şi cu pixul legat de fişa sa medicală, scrise cîteva rînduri fără a ţine cont de caligrafiere. Plasă felicitarea în mîna Adorei şi fără a mai ezita, ieşi din salon. Ştia exact unde trebuie să meargă.

*
GeRul era mai fericit decît fusese toată viaţa lui. La picioarele lui zăcea trupul neînsufleţit al coşmarului său. O bătrînă zbîrcită, cu pielea vineţiu-gălbuie, era întinsă pe jos străpunsă de zeci de săgeţi şi cu un topor înfipt în moalele capului. Gata cu crimele, cu sîngele nevinovat vărsat în van. Draug-Rog încercase să se disculpe în faţa lui, dar niciodată nu o crezuse. O dezamăgise. Se simţea vinovat, dar şi mîndru că răzbunase moartea iubirii vieţii lui.

*
Adora simţi mişcare în jurul ei şi se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de lîngă ea. Sări speriată de pe scaun, şi atunci îi căzu din mînă o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil scris pe spate.

„Dragostea mea, ştiu cum să rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Ştiu că pare că aş vorbi în dodii, dar trebuie să ai încredere în mine. Mîine te vei bucura de o nouă viaţă.
Te iubesc! “

Avea încredere în el şi oricît de fantastic părea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie că fantasticul există. Dragul de Vlah! Poate că totuşi îi va da o şansă.


.......

Sfîrşit.

Iarna Lupului Alb (9)

 Capitolul IX: Dragobete (de Andrei alias ardei9)

   Ajuns în vîrful muntelui, se opri. Liniştea mormîntală ce se aşternuse peste Marea de Copaci era tulburată doar de bătăile inimii ce îi ieşea din piept. Legănarea crengilor, freamătul frunzelor, murmurul izvoarelor, mîngîierea vântului, aromele de răşină, apropierea de El … îmbinate armonios cu amintirile vremurilor de odinioară, îi intrase direct în creier … îl paralizase.

Se oprise exact la marginea Hăului Negru. Privirea îi era îndreptată în jos, gîndurile îi erau departe … amintirile, iarăşi îl duseră spre evenimentele de mult trecute.

Venise timpul să-şi răspundă la întrebările ce-l frămîntau. Doar după discuţia cu El îşi va putea găsi pacea sufletească.
Ştia că moartea lupoaicei Draug-Rog, petrecută în braţele sale, nu putea curma Blestemul. Sacrificarea iubitei a fost justificată?
Ştia că Adora va prelua supraputerile mamei sale. Oare este suficient de matură pentru a înţelege şi mînui puterile date de străbuni?
Ştia că dragostea lui Vlah nu va putea fi răsplătită cu reciprocitate. A meritat să-i păstreze viaţa?
Ştia că este ultimul dintre Stăpînii Muntelui Albastru, cel înconjurat de Marea de Copaci. A venit timpul să comute translatorul galactic şi să raporteze încheierea misiunii?

 Astăzi va fi necesar să formuleze răspunsuri la întrebările ce-l frămîntă. A venit Ziua Judecăţii. 24 Făurar, unica zi din an în care va putea vorbi cu El.

După cîteva nopţi nedormite, în care îşi făcuse zeci de planuri asupra raportului necesar a fi prezentat, în special asupra recomandărilor legate de viitorul Planetei Pămînt, încă nu era decis …
Pe parcursul celor peste 200 de ani a reuşit să se ataşeze de acest petic de pămînt plasat la marginea Universului, era dispus să le acorde pămîntenilor încă o şansă … în curînd totul va fi clar, au rămas clipe numărate … degetul s-a îndreptat spre butonul translatorului...